129 de ani de la nașterea Ecaterinei Teodoriu, eroina care și-a dat viața pentru apărarea țării

 

Hotărâtă să apere cu arma în mână pământul strămoşesc, Ecaterina Teodoroiu, de la a cărei naştere se împlinesc, la 16 ianuarie, 129 de ani, s-a aruncat în focul marilor bătălii de la începutul Primului Război Mondial. A căzut eroic în bătălia de la Mărăşeşti, onorând steagul românesc.

 

Ecaterina Teodoroiu s-a născut la 16 ianuarie 1894, satul Vădeni, astăzi cartier în componenţa municipiului Târgu-Jiu, într-o familie de ţărani săraci, cu opt copii. De mică a avut aplecare către învăţătură.

 

Când a sosit timpul să meargă la şcoală, Ecaterina nu a vrut să rămână acasă ca fraţii ei sau ca alţi copii din sat. Sprijinită de mama sa, care se mândrea că are o fată cu multă dragoste de carte, a devenit elevă. 

 

 

Clasele primare le-a urmat la Vădeni, apoi la Târgu Jiu, iar în vara anului 1916 şi-a terminat studiile la un liceu din Bucureşti.
Prima participare a ei la viaţa militară a fost consemnată în 1913, când, deşi era elevă în anul V de liceu, s-a înscris ca cercetaşă în asociaţia cercetaşilor români, Cohorta ''Pastorul Bucur'' din Bucureşti, iar din 1914 era cunoscută ca bună cercetaşă în cohorta gorjeană de la Târgu-Jiu, unde activa pe timpul vacanţei.

 

După intrarea României în război, a fost întâlnită adesea la spitalul din Târgu Jiu, acordând îngrijiri răniţilor, printre care s-a aflat şi fratele său mai mare, Nicolae. Pentru Ecaterina, moartea fratelui său a reprezentat convingerea că războiul nu este o joacă, ci conştiinţa jertfei supreme.

 

După mai multe încercări de a participa pe front ca soldat activ, de fiecare dată spunându-i-se că locul ei este în spital, Ecaterina a hotărât plece pe câmpul de bătălie. Comandanţii au cedat insistenţelor ei şi au primit-o să lupte alături de ostaşi.

 

 

În 10 octombrie 1916 a avut loc prima bătălie de la Jiu. Trupele Armatei I Române, comandate de generalul Ion Dragalina, au respins o puternică ofensivă inamică, iar soldatul Ecaterina Teodoroiu a fost în primele linii. Pe 14 octombrie 1916, în timpul primei ofensive germane peste Munţii Gorjului, Ecaterina a luat parte alături de populaţia civilă, cercetaşi şi o companie de miliţieni la luptele de la Podul Jiului, concurând la respingerea atacului unei companii bavareze inamice.

 

Confruntarea descrisă de Constantin Kiriţescu în ''Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1918'', vol. I, seamănă a scenariu de film: ''În timpul luptei, pe la amiază, o coloană inamică, în forţă de o companie şi jumătate, cu mitraliere, reuşeşte să se strecoare printre grupul nostru central şi detaşamentul din stânga şi ajunge în marginea de vest a oraşului, la podul de fier al Jiului. Vestea se răspândeşte cu iuţeala fulgerului în oraş.

 

 

O revoltă şi o însufleţire extraordinară cuprinseră pe locuitorii mândrului orăşel. 'La pod, la pod, să nu lăsăm pe nemţi să intre în oraş!', strigau toţi din toate părţile. În cea mai mare grabă se organiza apărarea podului cu concursul unui comisar de poliţie, care adunase şi el câţiva sergenţi de oraş şi cu o companie de 150 miliţieni. (...) Cu un entuziasm de nedescris, 'trupa' de apărare a Târgu Jiului lua poziţia în spatele digului de pe malul râului, lângă grădina publică a oraşului.

 

Coloana de bavarezi încercă să intre pe pod, dar fu primită cu salve de focuri. Încercările repetate ale duşmanului nu reuşiră; voinicii apărători îl ţineau în respect pe celălalt mal. (...) Femei curajoase îngrijeau pe răniţi chiar lângă linia de luptă şi cărau muniţii luptătorilor. Printre ele se distingea prin curajul şi înflăcărarea ei o tânără, Ecaterina Teodoroiu, care mai târziu va câştiga, prin moartea ei eroică, dreptul de a rămâne în istorie cu numele de 'eroina de la Jiu'''.

 

 

Într-o zi de duminică, prin noiembrie, Ecaterina a fost rănită uşor. Acest lucru a îndârjit-o şi mai mult, devenind tot mai activă pe frontul ce parcurgea traseul Târgu-Jiu, Dăneşti, Floreşti, Răşina, Peşteana, Tunşi. A fost luată prizonieră şi dusă la Cărbuneşti de unde a scăpat, împuşcând santinela de pază. A revenit pe câmpul de luptă şi la Bărbăteşti a fost rănită uşor la picior.

 

 

În luptele din 6 noiembrie 1916 din apropiere de Filiaşi, un obuz i-a fracturat tibia şi coapsa stângă, urmând o perioadă în care a trecut prin mai multe spitale - la Craiova, Bucureşti şi la Spitalul ''Regele Ferdinand'' din Iaşi. Cu prilejul vizitei reginei Maria la spital, aceasta a recompensat-o cu 400 lei lunar, acordându-i totodată gradul de sublocotenent onorific, pentru a-i conferi autoritate în faţa trupei.

 

În ''Memoriu asupra activităţii eroinei Ecaterina Teodoroiu în partea a doua a campaniei cu Regimentul 43/58 Infanterie'', colonelul Constantin Pomponiu, fost comandant al acestui regiment îşi aminteşte: ''Lunar se ducea la Palatul Regal unde se prezenta M.S. Regina şi de unde i se dădea suma de lei 400; aceşti bani nu-i cheltuia pentru ea, decât foarte puţin, fiind şi foarte sobră, ajuta soldaţii, ridicându-le traiul cu ce se putea cumpăra în acele timpuri; regimentul având grijă pentru mâncarea şi îmbrăcămintea ei, echipată cu aceeaşi uniformă ca şi ofiţerii.

 

Deşi avea un fizic nu tocmai forte la vedere, însă a fost totdeauna sănătoasă, chiar călărea foarte bine. La toate marşurile inerente intrării Regimentului pe front a mers tot timpul pe jos în fruntea plutonului său pe care-l antrena prin exemplul şi însufleţirea sa patriotică, cu toate că purta carabina, cartuşele necesare 160, precum şi grenade, totdeauna am văzut-o neobosită şi cu moralul ridicat''.

 

În memoriile încredinţate ziaristului N. Rădulescu-Marador şi reproduse în ''Observatorul militar'' (nr. 6, 10-16 februarie 2010) sub titlul ''Înger al răzbunării şi cronicar de front'', Ecaterina scria: ''Rămasă singură pe lume, am jurat să mă răzbun şi m-am rugat să fiu înrolată chiar în compania fratelui meu. Plec pe front, de data aceasta ca soldat, şi în ziua de 10 octombrie 1916 primesc botezul de sânge, dar avântul răzbunării m-a făcut să pierd prevederea şi sunt luată prizonier.

 

Escortată de un soldat german care mi-a luat arma am fost trimisă... unde?, nu ştiu. În cale mi-aduc aminte că am încă revolverul; două gloanţe în capul santinelei mi-au redat libertatea. Îmi iau arma şi fug pe poteci dosnice înspre ai noştri. Sunt văzută însă la un luminiş şi-o ploaie de gloanţe răpăie în urma mea, rănindu-mă la piciorul drept. Nu simt nimic; libertatea îmi dă aripi. Fug înainte şi la două noaptea sunt între ai mei, cărora le descriu poziţia inamică. Vor să mă bage în spital, dar nu primesc şi plec în luptă cu un bandaj sumar. Iau parte la un atac de baionetă şi cu toată greutatea armei avântul îmi dă putere să ucid trei inamici. Sunt mulţumită! La Bărbăteşti, o bombă de 305 îmi fracturează tibia şi coapsa stângă, aşa că în timpul retragerii am fost tot în spital.

 

Acuma sunt bine, sunt sublocotenent şi plec din nou să caut glonţul pe care va scrie glorie sau... moarte pentru ţară''.
Pentru faptele sale de arme, Comandamentul Marii Legiuni a Cercetaşilor i-a decernat Ecaterinei Medalia ''Virtutea Cercetăşească'' de aur, iar prin Înaltul Decret nr. 191 din 10 martie 1917, publicat în Monitorul Oficial nr. 292 din 16 martie 1917, la propunerea ministrului secretar de stat la Departamentul de Război nr. 12678 din 10 noiembrie 1916, ''domnişoara Teodoroiu Ecaterina din Legiunea de Cercetaşe 'Domnul Tudor' a fost distinsă cu Medalia 'Virtutea Militară' de război clasa a II-a pentru vitejia şi devotamentul ce a arătat pe câmpul de luptă, s-a distins în toate luptele ce Regimentul 18 Infanterie a dat cu începere de la 16 octombrie 1916, dând probe de vădită vitejie, mai ales în luptele ce s-au dat la 6 noiembrie 1916, în apropiere de Filiaşi. A fost rănită de un obuz la ambele picioare''.

 

 

În spitalul de la Iaşi, eroina s-a refăcut spre mijlocul lunii ianuarie 1917, după care şi-a reluat locul pe front, continuând să lupte cu vitejie împotriva inamicului. Ofensiva din Moldova a fost pregătită cu mult tact şi pricepere, dar au urmat zile de front foarte grele pentru ostaşii români. Încurajaţi de exemplul Ecaterinei mereu în fruntea plutonului său, soldaţii români rezistau atacului crunt al inamicului.

 

La 4 august 1917, Ecaterina a plecat împreună cu camarazii săi pe front, îmbrăcată în uniforma de sublocotenent şi echipată cu armă, raniţă, cartuşieră, grenade şi sacul de pesmeţi. În pofida drumului anevoios, a mărşăluit alături de soldaţi, iar în 20 august regimentul şi-a ocupat poziţiile în tranşeele de pe Dealul Secului.

 

 

Miercuri, 22 august, la ora 21,15, unităţile române au fost atacate şi surprinse descoperite de unităţi din Regimentul 40 Rezervă german. Pe timpul retragerii, sublocotenenta Ecaterina Teodoroiu a fost lovită de două gloanţe de mitralieră pe Dealul Secului-Muncel şi a căzut la datorie.

 

În Darea de seamă asupra operaţiunilor executate pe zile, conform Jurnalului de operaţii din perioada 1 ianuarie-15 septembrie 1917, generalul Ernest Broşteanu, comandantul Diviziei a XI-a, consemna: ''Brigada 21 Infanterie. În cursul zilei de 22 august a.c., până la ora 21.30, pe tot frontul a fost acalmie completă, întreruptă foarte rar de slabe focuri de artilerie. În acest timp s-a încercat a se face mai multe recunoaşteri.

 

La Regimentul 42/66 aceste recunoaşteri n-au reuşit a înainta din cauză că inamicul, avantajat de situaţia dominantă ce are, a tras asupra acelor patrule; asemenea şi la Regimentul 43/59 patrulele au fost oprite de focurile de mitraliere. La ora 21, inamicul a început un atac prin surprindere, cu patrule mari care s-au apropiat de tranşeele Regimentului 42/66 şi 43/49. Inamicul s-a servit pentru atacul său mai ales de grenade de mână şi mitraliere, în timp ce bombardiere de tranşee au tras asupra regiunii rezervelor noastre.

 

Atacul a fost pe deplin respins la ora 21.30, producând pierderi inamicului prin focuri de mitraliere, grenade de mână şi baraj de artilerie. În această luptă am pierdut pe eroina noastră, voluntara Ecaterina Teodoroiu, care a căzut vitejeşte în capul plutonului ei, îmbărbătându-şi soldaţii''.

 

La 23 august, Ecaterina a fost citată prin Ordinul de Zi nr. 1 al Regimentului Lupeni, comandat de colonelul Constantin Pomponiu: ''În timpul ciocnirii de ieri, noaptea, pe Dealul Secului, a căzut în fruntea plutonului său lovită în inima ei generoasă de două gloanţe de mitralieră voluntara Ecaterina Teodoroiu din Compania a 7-a. Pildă rară a unui cald entuziasm, unit cu cea mai stăruitoare energie, aceea pe care unii au numit-o cu drept cuvânt 'Eroina de la Jiu' şi-a dat jertfa supremă, lipsită de orice trufie, de orice deşartă ambiţie, numai din dragostea de a apăra pământul Ţării acesteia cotropită de duşmani.

 

 

Ecaterina Teodoroiu a fost la înălţimea celor mai viteji apărători ai Ţării sale şi i-a întrecut prin puterea cu care, înfrângând slăbiciunea femeiască, a ştiut să dovedească vigoarea bărbăţiei de trup şi de suflet şi calităţile întregi ale unui ostaş îndrăzneţ, neobosit şi plin de entuziasmul de a se face folositoare cu orice preţ. Aceea care a luptat ca un viteaz din alte vremuri la Târgu Jiu, aceea care şi-a desfăşurat energia-i rară împotriva morţii albe care a secerat pe camarazii ei bolnavi de tifos exantematic porneşte din nou în luptă cu un avânt renăscut, cu nădejdea că va contribui şi ea la opera cea mare a revanşei, la a cărei pregătire a luat parte foarte activă, conducând instrucţia.

 

A căzut înainte de a ajunge la ţelul acestei revanşe. Şi-a dat viaţa cu simplitatea eroismului adevărat, nu pentru a obţine apoteoze de vorbe, ci pentru că aşa cerea inima ei, pentru că aşa credea sufletul ei că se împlineşte datoria vieţii. Aceea care în vitejia ei comunicativă a murit în clipa când se descoperea spre a-şi îndemna ostaşii cu vorbele: 'Înainte, băieţi, nu vă lăsaţi, sunteţi cu mine!', are drept, din clipa aceea, la cinstirea veşnică a unui nume neuitat de camarazi''.
A fost înmormântată cu paradă militară pe 23 august 1917, în valea Zăbrăuciorului, alături de căpitanul Dumitru Morjan, gorjean căzut la datorie cu o zi înainte, în fruntea Companiei a 6-a. La căpătâi i-a fost ridicată o mare cruce de stejar, de către comandantul Diviziei a XI-a.

 

''Astfel a pierdut Regimentul 43/59 Infanterie aceasta fecioară inimoasă, vitează, demnă de moşii şi strămoşii ei şi ca o pildă atât pentru Regimentul cu care a luptat şi şi-a dat viaţa pentru apărarea şi mărirea Patriei, cât şi pentru toţi românii şi, în special, pentru femeile române, fiind unicul exemplu în istoria Patriei, ca o fecioară tânără să aibă atât de mare însufleţire să-şi jertfească viaţa pentru pământul strămoşesc'', conchidea, la 10 mai 1920, în Memoriul său, colonelul Pomponiu.

 

 

La patru ani de la moartea Ecaterinei, în 4 iunie 1921, osemintele acesteia au fost deshumate şi transportate la Târgu Jiu, unde, pe 9 iunie, au fost depuse în cavoul din faţa Primăriei. În 8 iunie, Capitala ţării a dat onoruri militare osemintelor eroinei sublocotenent Ecaterina Teodoroiu, care străbătuseră traseul Focşani-Bucureşti-Râmnicu Sărat-Buzău-Ploieşti.

 

În gările acestor oraşe, vagonul naţional rezervat eroinei a fost întâmpinat cu pietate şi recunoştinţă. În Gara de Nord, vagonul acoperit de flori şi îmbrăcat în verdeaţă şi în tricolor a fost primit de oficialităţile Capitalei, de numeroşi bucureşteni. Cortegiul care urma să o însoţească pe eroină la Târgu-Jiu, format din două tunuri capturate de gorjeni la Jiu şi Mărăşti, a parcurs străzile Capitalei în uralele mulţimii.

 

Cu această ocazie, Ministerul de Război a dispus ca Regimentul 43/59 Infanterie să primească numele eroinei Ecaterina Teodoroiu. În perioada 1959-1961, numele tinerei combatante din Primul Război Mondial a fost purtat de Regimentul 18 Mecanizat din Caransebeş.

 

''Această tânără eroină de la Jiu a fost exemplu de curaj şi patriotism pentru toate generaţiile ce vor veni (...) A dat dovadă de mult curaj, abnegaţie până la deznădejde şi iubire familiară, în plus convingerea îndeplinirii îndatoririlor conştiincioase a Legii Cercetaşilor, meritând toată admiraţia această Jeana d'Arc a noastră'', spune maiorul Constantin Bucimeanu în biografia pe care a alcătuit-o Ecaterinei Teodoroiu, înaintată Serviciului Istoric din Marele Stat Major.