Așa a tratat de pildă situația un personaj, Mihai Tudose, ajuns chiar prim-ministru – și la fel l-au tratat toți cei care l-au acceptat (a zis ceva în acest sens președintele K. Ionannis când l-a desemnat prim-ministru?). In cele ce urmează vreau să discut însă altceva legat de tezele de doctorat, nu doar cele care conțin pasaje plagiate. E vorba de calitatea lor. O chestiune care adesea nici nu a mai ajuns să fie pusă, câtă vreme hiba plagiatului apărea ca prioritară.
Acum aproape doi ani mi s-a solicitat de CNATDCU să îmi spun punctul de vedere asupra acuzațiilor că Petre Tobă și Florentin Pandele au plagiat în tezele lor. Am concluzionat că da, cei doi au plagiat (cum se știe, CNATDCU a fost de acord cu concluziile comisiei din care am făcut parte). Dar cum doar acesta era mandatul primit, nu am spus mai multe din ce am observat citind lucrările celor doi autori. Am atras doar atenția Consiliului că cele două cazuri nu sunt defel izolate, că există în comunitateea cercetătorilor din domeniul științelor militare și ordinii publice un tip de cultură care deturnează profund sensul cercetării științifice și are ca rezultat astfel de situații.
Frapant a fost însă nu plagiatul, ci nivelul – hai totuși să îi spun ”științific” – al tezelor de doctorat. Îmi permit să aduc în discuție acest lucru fiindcă eu sunt profesor de științe politice, iar tezele respective (precum majoritatea celor din domeniul științe militare și ordine publică) tratează subiecte care, academic vorbind, țin într-o mare măsură de știința politică (am aici în vedere și relațiile internaționale). Simplu zis, dacă un student al meu ar fi venit la mine cu texte de genul celor incluse în acele teze, cu greu poate le-aș fi aceptat (pe cele neplagiate) ca lucrări de seminar. Dar nu am cum să compar cu acestea nici măcar tezele de licență ori dizertațiile pe care le-am coordonat.
Citește comentariul integral al lui Adrian Miroiu pe platforma de dezbateri Marginalia
