Dan Condurache împlinește 71 de ani și spune că preferă să moară dacă nu va mai putea urca pe scenă.
Format de marele actor Octavian Cotescu
S-a născut pe 26 iulie 1952, la Dorohoi, și a fost încă de mic pasionat de tot ceea ce înseamnă piesele de teatru, pe care obișnuia să le asculte la radiofonul din casa bunicilor.
A absolvit un liceu cu profil real în orașul natal Dorohoi și s-a hotarât să plece la București, să dea admitere la teatru.
Citeşte şi: Viața lui Stallone, desfigurat la naștere. Urma să ajungă liftier. Ia câteva sute $ pentru Rocky
A fost admis, iar în 1975 a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, la clasa profesorilor Octavian Cotescu și Ovidiu Schumacher.
Un artist care s-a născut matur
În 1988, revista Teatrul îi face un portret insistând asupra „voluptății de a juca a actorului”.
„Scriind despre Dan Condurache vei observa însă, cu surprindere, că ai foarte puţine de spus despre etapele înregistrate, despre tatonări, ezitări, achiziţii şi limpeziri treptate.
Nu intenţionăm nici pe departe să afirmăm că, artistic, Dan Condurache s-a născut matur, că nu există o evoluţie pe parcursul anilor, dar acesta a operat pe direcţii limpede precizate din prima clipă, adîncind, nuanţând, sporind forţa de expresie, „lungimea bătăi".
Calea străbătută, popasurile, vremelnicele rătăciri, poate nu s-au dezvăluit ca atare spectatorului. Sau nu in mod evident, flagrant. Toate acestea au ţinut, neindoielnic de laboratorul intim de creaţie, în ale cărui căutări şi decantări actorul nu ne-a acceptat ca martori.”
„Mai bine mori tu decât actorul din tine”
Cam în orice rol, cam în orice spectacol, Dan Condurache se vede. Atrage atenţia, intrigă, incită, provoacă reacţii spontane de acceptare sau neacceptare, elogiile care i se aduc (numeroase) sunt însoţite de reproşuri.
Interesant este faptul că, de obicei, elogiul şi reproşul sunt avers şi revers ale unei aceleiaşi trăsături distinctive. De pildă, privitor la lipsa de „naturaleţe".
Într-adevăr, firescul său nu e firescul străzii, ci al scenei, presupunând - chiar impunând - o refacere a gestului cotidian din perspectiva încărcăturii de idei, a adevărului pe care îl poartă. Dan Condurache joacă teatru, nu pozează instantanee pentru albumul familiei, nu vrea să ne convingă că ceea ce vedem e viaţă de-adevărat. Transpare voluptatea jocului în fiecare interpretare a sa.
Actorul spune că are o profesie îngrozitoare, care ucide cercul prietenilor, familia şi într-un final pe sine.
„Cred că meseria asta e ca o cursă de maşini pe teren accidentat, în care mergi fără o hartă. Mai intri şi în gropi, mai sari şi peste dâmburi, mai ieşi şi din decor. Ingmar Bergman spunea: «Numai cei cu talent joacă bine sau foarte prost, restul nu joacă nimic». După o premieră ratată te poţi îmbăta singur sau cu prietenii, dar este absolut necesar să o iei de la capăt. Nu mai am timp să trag concluzii despre viaţă”, conform taifasuri.ro.
Octavian Cotescu, punct de pornire
Actorul se arată modest când spune că în afară de faptul că eram mai harnic decât alţii şi foarte politicos, nu cred că am avut mare talent.
„M-am nimerit la clasa domnilor Octavian Cotescu şi Ovidiu Schumacher. I-am avut colegi pe Horaţiu Mălăele, poate singurul mare actor dintre noi, pe Maria Ploae, o mare vedetă de film, pe Rosina Cambos şi mai sunt câţiva. Am fost foarte protejaţi de profesorii noştri, în ciuda unui sistem pedagogic extrem de riguros. În anul al IV-lea însă, după absolvire, am simţit că ieşim pe un câmp de război unde nu ne mai ajuta nimeni. M-am pomenit că trebuia să primesc repartiţie, deşi începusem repetiţiile la Teatrul Mic.
Cei de acolo mi-au zis să nu mă prezint nicăieri. Am stat un an pe banii părinţilor, iar apoi au aranjat cumva să dau concurs la ei şi am intrat în legalitate la Teatrul Mic. Am debutat pe scenă cu «Nu suntem îngeri» a lui Paul Ioachim şi «Galileo, Galilei» de Umberto Eco. Emoţii nu am avut, pentru că eram antrenat de domnul Cotescu, care era în stare să facă actor şi dintr-o trestie, cu singura condiţie ca trestia să gândească. Şi aşa, de 35 de ani am rămas la Teatrul Mic”, spune actorul într-un interviu.
Un actor trebuie să joace până la moarte
Dan Condurache spune, într-un interviu pentru Digi 24, că actorul trebuie să joace până în ultima clipă și că un actor rămâne actor și când merge cu tramvaiul.
„Cred că trebuie să rămâi foarte, foarte, foarte îndrăgostit. Apoi ajungi la iubire, iubirea se transformă în respect, ca într-o căsnicie de durată. E un lucru foarte greu să rămâi îndrăgostit, până la limita imposibilului chiar.
Adică mai bine mori tu decât actorul din tine. Ceea ce e extrem de dur şi de greu de întreţinut. Să simţi de fiecare dată când urci pe scenă acelaşi gol în stomac e un lucru interesant ca experienţă umană.”
Regretul de a juca prea puțin
Într-un interviu pentru ziarulmetropolis.ro, a spus că regretă că după 1990 a jucat prea puțin. „Aşa e viaţa. Aşa e teatrul. Uneori nu mai e nevoie de tine. Spuneai că mă identific cu trupa, cu echipa. Trebuie să existe o preocupare a liderilor de teatru în legătură cu ce oameni au, ce oameni mai aduc în teatru, ce fac cu ei. Degeaba vrei să pui un proiect mare, dacă nu ai oamenii potriviţi. Degeaba-l pui! Asta ar trebui să fie preocuparea unui manager cultural. El trebuie să ştie ce pot caii lui, ce le oferă ca să treacă din etapă în etapă către performanţă, ş.a.m.d....
Vine un timp, ca să folosim nişte termeni mai blânzi şi mai eleganţi, când viaţa te împinge la margini…Viaţa de toate felurile: şi a ta, şi a celor din jur, şi a teatrului din care faci parte. Mi se pare că, în curând, n-o să mai fie nevoie de teatru. Pare că e ultima spiţă de la ultima roată de la car chestiunea asta cu instituţia teatrală…Preocuparea mea este ca, alături de colegii mei – cu ultimele puteri şi cu ultimele suflări – să facem să vină lumea în sală.
Femeile trebuie iubite necontenit
Actorul este căsătorit de peste 30 de ani și are doi copii. Nu vorbește de viața privată
„Când repetam pentru o piesă a doamnei Valeria Seciu, eu am vrut să plec, pentru că mi se părea că nu îmi iese rolul. I-am spus colegului meu George Constantin ce vreau să fac, iar el mi-a răspuns: «O vezi pe doamna Seciu? Ea o să ne taie la gât şi o să umblăm cu gâturile tăiate prin oraş şi nici nu o să ştim!» Mi s-a făcut frică şi am rămas până la capăt...
Femeia este un lucru esenţial în viaţa unui bărbat, dar noi nu suntem destul de atenţi cu ea. Voi, femeile, trebuie să fiţi iubite în orice situaţie! O căsnicie este ca travaliul la un rol. Nu se termină niciodată, întotdeauna mai ai lucruri de corectat, de adăugat sau de atenuat.
Dar trebuie să rămână un lucru sub oblăduirea Celui de Sus, pentru că oricât ţi-ar plăcea viaţa în varietatea şi în exotismul frumuseţii feminine, trebuie să păstrezi o «rezonabilitate», deşi este foarte greu. Femeile frumoase, deştepte, femeile-femei impresionează întotdeauna. Femininul suprem te deturnează de multe ori”.
