Ce li se cuvine celor care, ca academicieni sau reprezentanți ei evreimii romîne, au participat la recenta sa omagiere fără menționarea rolului său real în istoria românilor? Cine a fost Nicolae Paulescu înainte de a deveni precursorul spiritual al Holocaustului românesc printr-o carte virulent antisemită, pe care a plagiat-o folosindu-se, foarte ”științific”, de falsificările altor plagiatori? A fost el omul care a descoperit leacul bolii mortale numite diabet? Trebuie, deci, omagiat? Și înseamnă a-l critica și a refuza venerarea lui o probă de ”cancel culture”, de ”cultură a anulării”?
Omul de știință și descoperirea
Ca fiziolog i se datorează descoperirea, în resturile unui abator, a hormonului numit insulină. Această performanță, cât și dacă e a lui, nu i-o poate lua nimeni, deși nu e clar cît de bine a reușit el s-o izoleze. Clar e, în schimb, că n-a reușit să-și comunice științific eficient realizarea. Descoperirea lui din 1916 a rămas din păcate fără urmări, întrucât, așa cum se releva recent la postul german DLF, ”Paulescu și-a publicat articolul în limba română, iar apoi doar în franceză”. Ca atare, n-a suscitat atenție suficientă în lumea specialiștilor. Alții s-au priceput mai bine, peste câțiva ani.
Omul care chiar a găsit leacul maladiei împreună cu studentul său, Charles Best, e Frederick Grant Banting. Fiziologul și chirurgul canadian a preluat, după cum relevă Wikipedia, ideile și cercetările unor savanți ca Moses Baron, ”Bernhard Naunyn, Oskar Minkowski, Eugene Lindsay Opie, Edward Albert Sharpey-Schafer și alții”, înainte de a experimenta pe câini și a reuși izolarea de insulină curată, spre a trata cu succes diabetul și a fi recompensat cu premiul Nobel pentru performanța sa.
L-a plagiat Paulescu pe Kleiner?
Înseamnă toate acestea că descoperirea lui Paulescu ar fi fost fără mare valoare? Omul a rămas în anale ca savant. Cu substanța extrasă de el din pancreas, pe care a numit-o ”pancreină” a tratat eficace un câine bolnav de diabet. Paulescu a patentat-o în aprilie 1922. Dar, fapt esențial, nu se putea folosi la om pentru că nu era suficient de pură. Abia opt luni mai târziu avea loc primul tratament la om, efectuată însă nu de Paulescu, ci de canadienii de la universitatea Toronto.
În plus, profesorul new-yorkez Peter Manu a reliefat că “metoda Paulescu este identică cu aceea a lui Israel Kleiner, un biochimist de la Rockefeller Institution din New York care lucra la cercetări în același domeniu. Metoda Kleiner era cunoscută în SUA din 1914”. Atunci Kleiner și-a comunicat la New York experimentele bazate pe ideea extragerii din pancreas a unei substanțe care să reducă nivelul glucozei din sânge. ”Kleiner a publicat un mic rezumat...al cercetării fără să descrie metoda... Apoi, în 1919, Kleiner a descris metoda în detaliu în cea mai mare revistă din domeniu, Journal of Biological Chemistry”, afirmă Manu, citat de Petru Clej la RFI.
Abia în august 1921 s-a publicat la Liege, în Belgia, articolul lui Paulescu, la doi ani după cel apărut sub semnătura lui Kleiner. N-a știut Paulescu de articolul publicat de american în 1919?
Profesorul Manu nu poate crede că n-a știut. Fusese Paulescu informat, în 1916, de rezultatele cercetărilor lui Kleiner din 1914 sau 1915? Aceste chestiuni nu se mai pot tranșa definitiv, pentru că actorii principali nu mai sunt și, în ipoteza în care ar fi mărturisit adevărul, nu pot fi înviați și interogați. Cert e că, în discursul de mulțumire rostit de Banting la acceptarea Nobelului atribuit în 1923 lui și șefului său de laborator, Macleod, pentru descoperirea insulinei, ”Banting l-a menționat și pe Paulescu, prima mențiune a numelui său în afara României în contextul descoperirii insulinei”.
Dar cât valorează cu adevărat mențiunea asta, dacă, dincolo de faptul că descoperirea metodei de purificare a insulinei și tratarea omului au constituit performanțele stelare în domeniu, primul care pare că a testat un extract pancreatic provenind de la câini n-a fost nici măcar Israel Kleiner, în 1915, ci George Ludwig Zuelzer in 1906? Totuși, Murray Anderson, profesor la Glasgow, regreta, într-un articol din 1971 apărut în Journal of the History of Medicine and Allied Sciences, ceea ce susținea a fi fost ”insuficientă recunoaştere” care i-ar fi fost acordată lui Paulescu.
Fiziologul, un virulent antisemit
Dar cum se împacă statutul de savant cu un antisemitism feroce? Ura contra evreilor nu e doar cea mai veche teorie a conspirației și o boală psihică, ci e și o Weltanschauung, o concepție despre lume și viață. Mari personalități, în special artiști și istorici, lideri religioși ca Luther și filosofi, au suferit de varii grade, mai mult sau mai puțin maladive, de antisemitism. Între ei Othenio Abel, șeful unei clici de profesori antisemiți care se ocupa la Viena, între războaie, cu respinsul unor lucrări de doctorat meritorii, dar semnate, spre exasperarea iudeofobilor, de oameni de știință evrei.
Dar antisemitismul, ca tulburare a sănătății mintale, nu implică necondiționat și întotdeauna și o dizabilitate intelectuală. Înainte de a-i întuneca bolnavului mințile complet sau a i le degenera iremediabil, cu această suferință a psihicului se poate uneori scrie, compune, regiza, picta.
Prima carte publicată de Paulescu în 1910 nu părea încă atinsă de morbul antisemitismului. Lucrurile s-au schimbat radical în răstimp de trei ani. În 1913 își publica mizeria de colecție de falsuri, plagiate și idei virulent și vehement antisemite, în genere împrumutate de la alți mari bolnavi mintali ai evului mediu și ai modernității, intitulată ”Filosofie fiziologică: Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul și Francmasoneria”. Această scriere încearcă să acrediteze cele mai sfruntate minciuni și acuze pe bază de clișee și erori de interpretare inchizitorială a religiei evreiești, proferate și răspândite din 1242, anul condamnării medievale pariziene a Talmudului, în Europa creștină, în paralel cu alte minciuni, nu mai puțin toxice, circluând în universul musulman.
Mitul antisemit, originea falsurilor și chemarea la genocid a lui Paulescu
Imundele scorneli includ acuze de blasfemie, de presupusă arogare, de către Talmud, a unei pretenții de autoritate excesivă și de falsificare a scrierilor sfinte, păstrate, în fapt, cu o neegalată acribie, loialitate față de text și respect față de tradiție de comunitățile evreiești din întreaga lume.
Între născocirile cele mai infecte, hâde și dezgustătoare ale lui Paulescu se găsesc falsa acuză de ”omor ritual” și pretenția aberantă a unei ”conspirații” evreiești ”antiromânești”, care reiau alte plăsmuiri, contrafaceri și denaturări grave instigînd, de-a lungul veacurilor, la ură împotriva evreilor.
Apogeul infamiei, al inducerii în eroare și al furibundei trimiteri a românilor pe drumul catastrofei genocidale l-a escaladat Paulescu într-un pasaj al cărții sale care-mi pare a prefața Holocaustul românesc. Pasajul afirmă că exterminarea evreilor ca ”ploșnițele” ar fi cea mai comodă cale de a scăpa de ei: “putem oare să-i exterminăm pe j...”(pe evrei, n.m) ”aşa cum se extermină ploșnitele?…asta ar fi calea cea mai simplă, ușoară si rapidă de-a scăpa de ei”.
Nemernicia și înșelăciunile lui Paulescu, însoțite, întru acreditarea minciunilor, de afișarea ostentativă, de către autor, pe coperțile scrierilor lui antisemite, a titlurilor sale academice, n-au rămas neobservate. Cum n-au fost ignorate nici elucubrațiile celui de la care Paulescu și-a preluat tale quale mare parte din falsificări, în speță ale profesorului ultramontanist de exegeză biblică, Rohling. Ca autor al unei mâzgăleli intitulate "Der Talmudjude”, ”Evreul Talmudului”, August Rohling se dovedise incapabil să-și dovedească tezele în justiție. Nu fusese în stare nici să probeze că poate traduce fie și un mic pasaj, luat la întâmplare, din Talmud, o scriere complexă, ce rezumă în două versiuni poruncile biblice, reia tradiții orale în legătură cu ele și analizează ori legiferează interpretarea și aplicarea comandamentelor Scrierilor Sfinte în viața cotidiană.
Toate astea nu l-au împiedicat să preia scorneli antisemite anterioare, răspândite la cumpăna secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea de orientalistul german Eisenmenger, în siajul unor născociri iudeofobe din mediile călugărești, gen ”Pharetra fidei contra Iudeos”, preluate și ele fără o prealabilă examinare și judecare critică a polemicii antievreiești.
Niciun scrupul științific nu i-a oprit pe acești profesori să ”citeze” din ”Talmud”, ori scrieri înrudite, pasaje sau rabini în fapt inexistenți în Talmud. De pildă, pe un imaginar ”rabin Solomon”.
Și Paulescu a "scris despre Talmud fără ca măcar să-l cunoască, fără să citească vreun tratat talmudic (ori) o prezentare a lui...neutră, obiectivă", relevă, just, istoricul româno-israelian Lucian Zeev Herșcovici, care trimite și la atacurile antievreiești ale neofitului ”Aron Birman, evreu originar din Romania convertit la creştinism”, ca importantă sursă paulesciană.
Atenția suscitată de colecțiile de minciuni menite a demoniza și delegitima iudaismul în Europa creștină s-a soldat, inclusiv în România, cu varii lucrări demontându-le metodic și științific, pe bază de citate exacte și de traduceri și exegeză adecvate.
Pe Rohling l-au confruntat cu succes, în epocă, varii critici creștini, germani, precum Franz Delitzsch, Pr. Dr. Th Noeldecke de la Strasbourg și Pr. Dr. August Wünsche din Dresda, precum și foarte învățatul rabin Dr. Josef Samuel Bloch. Inutil. N-a ajutat nici procesul intentat acestuia, pierdut de Rohling. Propaganda nazistă l-a exploatat pe Rohling, sursa principală a lui Paulescu, plenar.
Evreii și calomnia lui Paulescu
Una dintre cele mai persuasive și, totdată, moderate replici la invențiile lui Paulescu a fost cartea din 1923 a lui Șama Salzberger în ”Adevăruri despre Talmud și judaism : documente și lămuriri”.
Cartea n-avea să-l lămurească pe antisemit, de vreme ce ”savantul” Paulescu a recidivat, încumetându-se, în "Degenerarea rasei jidănești", să afirme în 1928 enormitatea rasistă, potrivit căreia creierele evreiești, de pildă al lui Einstein, ar fi ”mai ușoare” decît cele ”ariene”. Ponderata și excelent documentata carte a lui Salzberger comite, aparent, o singură eroare. Pare a lua în serios pretențiile de științificitate afișate de Paulescu. Or, cum pot fi ele luate în serios?
Cum să se plece de la premiza bunei credințe a unuia care-și riscă repetat reputația științifică, publicând în serie, fără o cercetare prealabilă, aberații, plagiate și falsuri preluate, sub semnătura sa profesorală, de la plagiatori și falsificatori în delir antisemit, dacă pretențiile sale academice sunt cât de cât justificate? Altfel zis: dacă a plagiat, aberat și falsificat antisemit în repetate rânduri din 1913 încoace, oare ce l-ar fi putut împiedica pe Paulescu să plagieze și în privința insulinei?
Legionarii l-au venerat pe Paulescu cot la cot cu prietenul său intim, A. C. Cuza, a cărui organizație extremistă, antisemită, generatoare a Gărzii de Fier, a preluat ca simbol zvastica, circulând de la finele secolului al XIX-lea în mediile dreptei radicale din vestul Europei și în a cărui imundă fițuică, intitulată antifrastic ”Apărarea Națională”, și-a publicat Paulescu parte din cele mai infecte scrieri. Toate acestea se știu. Și atunci cum poate Academia Română să-l venereze pe acest ins infect, iar la recenta ceremonie de omagiere a lui Paulescu să ia parte, vai, ca frunză de smochin și alibi iudaic, doi reprezentanți ai evreimii românești? Ce fel de Academie e asta? Și ce reprezentanți?
Omagii? Venerări?
În reacție, o serie de intelectuali români, între care și evrei, au protestat mai nou viguros, printr-un ”Apel către premier și ministrul culturii”. Apelul denunță, pe drept, ”asocierea unui reprezentant al guvernului la omagierea unui personaj ale cărui merite medicale nu pot acoperi gîndirea sa rasistă, antisemită, nici apartenența la o grupare...fascistă. Lucrurile sînt cu atît mai grave cu cît nici organizatorii, în frunte cu Academia, nu au efectuat aceste disocieri în cadrul evenimentului...”
Unii exponenți ai evreimii românești adoră, laș, ori prudent, să pună batista pe țambal, ca să nu iasă scandal și să se expună. Alții, ca regretatul academician Nicolae Cajal, al cărui tată a fost studentul lui Paulescu și a cărui fiică a luat parte, vai, la omagierea lui recentă, au distins între recunoașterea lui ca ”savant” și ”opiniile lui particulare”. Nu, nu erau defel particulare.
Erau publice, minciunile proferate fiind îngroșate de girul științific de pe coperți atribuit autorului, precum și mortale, cu un potențial efect pernicios în masă, în faza premergătoare Holocaustului, în care a scris pe nedrept omagiatul, pregătind spiritual terenul Holocaustului românesc. A-l omagia și venera, a-i ridica, ori tolera statuia, nu constituie deci probe de combatere a culturii anulării, practicate de extrema stângă americană, ci una de totală iresponsabilitate morală și istorică.
