Viaţa ex-torţionarilor, a delatorilor, a devalizatorilor, a marilor corupţi, pe scurt, a distrugătorilor ”dăruiţi” României de comunism şi postcomunism e, pe măsură ce îmbătrânesc, tot mai frumoasă. Căci pensiile speciale le-o îndulcesc, rotunjindu-le grasele conturi bancare. Grase, ca primele şapte vaci anunţând marea catastrofă în visul biblicului faraon.
Să-i ferească însă Cerul pe copiii României. Şi pe adolescenţii ei. Partea lor sunt vacile slabe şi spicele arse şi famelice, devorându-le pe cele grase. Dacă cei mici au ghinionul să nu aibă părinţi care să fi învăţat buchea libertăţii, de pildă în America, precum ai fericitei Sorina, ori dacă le lipseşte voinţa de a-şi apăra drepturile şi capacitatea de a lupta, oricât de formidabilă ar fi presiunea infamiei, viaţa lor e grea.
Şi, uneori, dacă adolescenţii şi copiii dau de câte un psihopat gen Dincă, poate fi cumplit de cruntă şi de scurtă. Crunt de scurtă ca a Alexandrei. Ca a Luizei. Ca a Aurei Ion. Ca a victimelor de la Colectiv. Şi, nu în ultimul rând, ca a tinerilor omorâţi la mineriade şi în Revoluţia din decembrie 89.
Pe primii nu i-au ajutat instituţiile unei ţări având pretenţia de a constitui un stat de drept şi o democraţie europeană modernă, cu toate structurile şi administraţia care, eficiente de regulă, stau bine unui astfel de stat. Pe cei din urmă i-au ucis ororile unui terorism politic dezlănţuit ca să asigure puterea unui regim totalitar ori s-o garanteze pe a urmaşilor lui ticăloşi.
Cu toţii, însă, au căzut victimă şi corupţiei însoţind, invariabil, orice dictatură, făţişă sau originală. În România, construcţia şi perpetuarea dictaturii şi a corupţiei aferente sunt opera magna unui partid. E vorba de partidul-stat, zis PSD, zis FSN, zis PCR. Debordanta corupţie, cu toate strâmbările de legi menite s-o protejeze şi s-o promoveze, şi cu toate funestele ei consecinţe, precum şi propaganda şi manipularea care le justifică şi le escamotează, au mutilat ţara din 1945 încoace.
Toxicul amalgam a otrăvit şi demoralizat naţiunea compromiţând şansele de viitor ale tinerilor români. Cu acest cumplit adevăr, generator de mizerie morală şi economică, de brain-drain şi de emigraţie în masă, se confruntă azi, la câteva zile înainte de 10 August 2019, şi PSD, şi guvernul Dăncilă, şi întregul regim restauraţionist edificat din 2012, de urmaşii PCR.
Cum reacţionează însă puterea pesedistă la această evidenţă, surpându-i popularitatea şi sorţii de izbândă electorală? În locul primenirii prin plecarea de la cârmă a premierului, aruncă în luptă noi manipulări şi obstrucţii infecte; procedează la baricadări îndărătul zidurilor puterii; aruncă, în dăncileză, praf anti-iohannist în ochii poporului; şi se lasă pradă vechiului reflex comunist al rotirilor de cadre, care, ce sinistru, l-au readus la cârma jandarmeriei pe rău-famatul Cucoş.
Or, deloc întâmplător, acest ins e urmărit penal pentru abuz şi complicitate la atrocităţile de la 10 august 2018. Şi totuşi, principalul miliţian al ţării, Fifor, nu se dă în lături să-l plaseze pe dubiosul ofiţer în fruntea jandarmeriei capitalei.
Nu-i pasă nici cât negru sub unghie ministrului român de interne că, în loc să contribuie la consolidarea liniştii publice, o tulbură. Nu-l interesează că inflamează rău poporul, de parcă n-ar şti cât de înfuriaţi sunt românii de contraperformanţele poliţiei şi de prestaţiile catastrofale ale MAI, în tragedia de la Caracal şi în altele asemenea. Îi e indiferent că, în loc să întărească încrederea în autorităţi, o subminează el însuşi serios? Poate că nu. Dar nu poate altfel.
Ce semnal lansează Fifor? Că, în faţa crescândei sale impopularităţi, PSD, o corabie pe care o părăsesc şobolanii ALDE, un partid devenit el însuşi victima propriei sale politici îndelungate de contraselecţie, a ajuns incapabil să adopte o strategie utilă, adecvată, modernă. Perplex şi cu o conducere de o incompetenţă proverbială, partidul-stat mizează pe reţete vechi.
Care, pe lângă teorii ale conspiraţiei, tentative de prostire şi de minţire de popor la televizor, ca şi de compromitere a adversarului politic prin campanii de presă şi linşaje mediatice, mai conţine componenta intimidării, prin ameninţarea cu represiunea, dacă nu şi cu terorismul politic.
Un astfel de scenariu, tipic pentru Rusia, Iranul islamist şi China comunistă ar fi, desigur, nedemn de o ţară europeană. Şi pare în această fază improbabil, în România, deşi disperarea mai-marilor PSD nu e cu nimic mai prejos decât groaza iscată tot mai impopularului autocrat rus de perspectiva de a fi alungat de la butoane, sau decât frica aliaţilor săi din tiraniile asiatice ori sudamericane.
Dar şi PSD are o garnitură de coechipieri puternici. Fac parte din echipa lui şi propaganda antenistă, şi fatalismul, şi lehamitea politică, şi nefericita răbdare excesivă, nesfârşită parcă, a unei populaţii decimate de noneducaţie, emigrare, subdezvoltare. Lor li se adaugă spaima, raţional comprehensibilă, dar pernicioasă a opoziţiei, generată de ceea ce unii formatori de opinie cred a fi riscul ca USR-PLUS şi PNL să ajungă prea devreme la putere şi să deconteze prematur nenorocirile guvernării pesediste.
Rămâne ca, în memoria copiilor naţiunii omorâţi de insaţiabila, de pecerista poftă de putere a cleptocraţiei şi de corupţia nomenclaturii pesediste, românii să le semnalizeze tuturor, la 10 august, că n-au de gând să mai accepte să li se amaneteze viitorul. Că ştiu cine şi cum li l-a amanetat. Şi că vor - şi revendică - reconstrucţia imediată a ţării. Dacă România ar fi să renască din cenuşă, la 10 august 2019 ar trebui să-i înceapă resuscitarea. Printr-o schimbare autentică la cârmă.
