La 9 mai s-a întrupat la Iaşi, pentru câteva ore, statul poliţienesc. Era alcătuit din agenţii asigurând protecţia mai-marilor PSD, gen Liviu Dragnea.
Era compus din bariere şi îngrădiri inexpugnabile şi interminabile şiruri de dube ale jandarmeriei. Din poliţiştii trimişi să-i izoleze pe ieşeni de acel jalnic sfert din oamenii care ar fi trebuit iniţial să fie aduşi cu forţa şantajului, în autobuze, din varii orăşele, ca să fie publicul lui Dragnea şi al slujnicelor lui prea-credincioase, candidate PSD la europarlamentare.
Din 40.000 nu au putut aduce decât vreo 10.000.
Dar când, în fine, jandarmeria a ridicat asediul Iaşului şi al Pieţei Unirii, ieşenii şi-au luat instantaneu oraşul înapoi. Spontan şi nechemaţi de nimeni, cetăţenii oraşului Unirii s-au solidarizat nu doar în huduieli în contra hoţilor şi-n alergarea servitoarelor cleptocraţiei, gen Rovana Plumb.
Ci s-au unit în sentimente proeuropene. Aceleaşi care-i animă nu doar pe sibieni, ci pe românii de bună-credinţă de oriunde, pentru care justiţia, statul de drept şi europenitatea României nu se sacrifică pe altarul falsului naţionalism al unui partid al furilor ce-şi zice social-democrat, dar seamănă, sub Dragnea, cu Mussolini, Maduro, Erdogan şi Putin.
În timp ce muşchii liderului PSD impuneau din vanitate şi fudulie această imagine de un fulminant contrast, de-o parte Merkel îmbrăţişată de o sibiancă, punându-şi nădejdea în Europa, de alta Plumb, fugărită de furia ieşenilor furaţi şi privaţi de viitor, liderul Dragnea confirma înţelepciunea Bibliei.
„Ca un câine care se întoarce la voma lui, aşa îşi repetă şi prostul prostiile", ne învaţă Proverbul 26. Nu i-a ajuns că a simţit nevoia să revină la Iaşi, glorioasa urbe a lui Cuza Vodă, care-l alungase nu demult pe cleptocratul-şef. A simţit nevoia să-şi etaleze şi întregul talent retoric al impostorului, minţind viclean din postura de politician duplicitar şi ipocrit care-şi apără interesele proprii, de evitare a puşcăriei, dându-le drept interese naţionale vitale. Dar a dat-o fără doar şi poate-n bară.
Nu atât pentru că, blocat pesemne de o constiinţă încărcată şi lipsit de inteligenţa necesară unui discurs mincinos, dar convingător, s-a poticnit în repetate rânduri. Cât fiindcă, încercând să-ntoarcă în oglindă argumentele mai persuasive ale anticleptocraţilor, s-a autodemascat, dându-şi frâu liber unor resentimente hidoase, exacerbate de incapacitatea de a ocupa un fotoliu prezidenţial într-o ţară care, în cel mai bun caz nu-l vrea, în cel mai rău, îl detestă din rărunchi.
Ca să-şi facă totuşi curaj, a încercat să sporească, verbal, numărul mai degrabă deplorabil al pseudo-susţinătorilor săi, prezenţi în Piaţa Unirii. I-a asigurat, deci, pe cei puţini că ar fi, chipurile, „mulţi”. Şi-a vărsat ura pe oamenii politici care au parvenit în funcţia supremă, Băsescu şi Iohannis, atribuindu-le celor doi preşedinţi ai României vina imaginară pentru o polarizare a românilor, care este de fapt integral opera PSD, ALDE şi UDMR.
Apoi, ca lider al rebotezatului PCR, s-a erijat, megaloman, în „patriot” şi, (sic!) în „urmaş al marilor voievozi”, acuzându-şi adversarii de o imaginară ”trădare de ţară”. Ce sinistră comedie. În realitate, Dragnea nu e decât succesorul ticăloşiei fanariote, de vreme ce se arată hotărât să dea cu tifla libertăţilor, valorilor şi drepturilor europene, spre a inaugura o epocă de maximă servitute faţă de tiranii asiatice, precum Rusia putinistă, China comunistă şi neo-otomana Turcie islamistă.
Pe scurt, dacă România este „o colonie”, cum susţine oştirea de propagandişti ai Rusiei şi ai lui Dragnea, atunci ocupantul ţării e chiar PSD, care o închină obiectivelor personale ale liderului său, intereselor baronilor roşii, precum şi ale unor despoţi străini de neam din răsărit. Iar ocupaţia e simbolizată de năvala nemaivăzută a trupelor de jandarmi în capitala Moldovei şi de gunoaiele dezgustătore, de mizeria fizică şi morală aşternută, la Iaşi, de învrăjbitorul miting pesedist.
Dar Piaţa Unirii n-a rămas prea mult timp sluţită. A redevenit grabnic, prin protestatari, splendidul perimetru central al unui oraş liber, nu mai puţin european decât Sibiul. Oamenii s-au revoltat, pe bună dreptate, arătând că nu se mai lasă minţiţi şi manipulaţi şi că ţara nu vrea cu niciun chip şi sub niciun pretext hoţi, tirani şi regresul în Evul Mediu asiatic, ci lideri cinstiţi şi integrarea în modernitatea europeană. Cât de reprezentativă e, însă, revolta ieşenilor?
E debutul unei revoluţii? Rămâne de văzut. Rămâne de văzut dacă dragostea de ţară şi aderenţa la democraţie şi valori europene manifestată de sibieni şi de ieşeni va fi împărtăşită la urne, la 26 mai, de suficient de mulţi români, astfel încât alegerile europene să devină un plebiscit. Unul care, alături de referendumul pe justiţie, să servească regimului pesedist şi lacheilor lui o lecţie în stare să semnalizeze şi lumii întregi că România e hotărâtă irevocabil să-şi scuture jugul dragniot.
