A fost unul dintre cei mai buni actori de comedie. A jucat în filme cu mare priză la public, fiind milițianul simpatic din seria Brigada Diverse. Cu Securitatea pe urmele lui, Dumitru Furdui moare în exil.
Newsweek publică un portret al său făcut în anii 70, dar și un interviu din 1990. Actorul încheie interviul cu o frază, i-am putea spune, testament:
„Sigur că puteam să fac mult mai mult. Paradoxal, poate că n-au fost condiţii pentru mai mult. În orice caz, important este că nu v-am făcut de ruşine.”.
Actorul se va stinge în 1998, în condiții ciudate, la Paris.
Remarcat pentru demersul său în teatru și film
Actorul Dumitru Furdui s-a născut la 27 octombrie 1936, în Băileşti, judeţul Dolj. Familia sa provenea însă din Basarabia, din zona Soroca și se refugiase în Oltenia la începutul celui de-al doilea război mondial.
A devenit cunoscut şi iubit de public pentru rolurile sale de comedie în teatru şi film. A debutat în 1958 în pelicula „Doi vecini“, regizată de Geo Saizescu, avându-i colegi de platou pe Grigore Vasiliu-Birlic, Nineta Gusti, Ion Lucian, Carmen Stănescu. Au urmat „Setea“, „Soldaţi fără uniformă“, „Un surâs în plină vară“ sau „Împuşcături pe portativ“.
Citește și: Recunoașteți personajul? A jucat în cel mai frumos film românesc pentru copii. Va fi ucisă la 34 ani
L-a jucat pe Cristoloveanu în „Brigada Diverse intră în acţiune“ (1970), alături de Toma Caragiu, Sebastian Papaiani, Puiu Călinescu, Dem Rădulescu. N-a lipsit din comediile de neuitat „B.D. în alertă“ sau „B.D. la munte şi la mare“. A fost remarcabil în rolul inginerului agronom Geo în filmul „Toamna bobocilor“, regizat de Mircea Moldovan.
Un portret de altădată
„O faţă îngustă, un nas prelung şi doi ochi albaştri, ce surprind prin neobişnuita lor rotunjime, un trup subţire de
adolescent — Dumitru Furdui pare genul de actor parcă anume indicat să încarneze un personaj specific, şi anume „le
pauvre type", omul necăjit din diverse epoci şi de pe diverse meridiane...
N-a jucat mult, şi până la „Jurnalul unui nebun" n-a parcurs roluri de mare respiraţie. Dar apariţiile lui s-au reţinut întotdeauna. A debutat pe scena fostului teatru „Nottara", în rolul episodic, dar vibrant, al adolescentului din Hotel Astoria.
Ni-l amintim şi în alte spectacole: micuţul domn Dudley H. Botwick şi vocea lui înecată în timiditate, cerînd-o insistent
la telefon pe o anume Elsie... (Clipe de viaţă); privirea şugubeaţă cu luciri candide, care a colorat în tonuri idilice
chipul păstorului nătărău, Sylvius, din Cum vă place...
Cînd recită, fragilitatea lui fizică, ce sugerează parcă pe supravieţuitorul unor mari cataclisme, se încordează în oţelirea gîndului. Recitîndu-l pe Whitman, Furdui ne convinge că omul este o subţire „trestie gînditoare". Este un virtuos al monologului, pe care îl interpretează într-un anumit fel al său, dramatizîndu-l, vizualizîndu-l.
Pasionat de „genul liric", în care excelează şi s-a impus, mai ales la televiziune (aceasta şi din pricina unei prea rare distribuiri în teatru), tânărul actor e veşnic preocupat de aducerea directă a prozei şi a poeziei în scenă, potrivit Revista Teatrului din 1966.
Alungat de pe meleagurile natale
Piesele sale de teatru deranjau tot mai tare Securitatea și Partidul Comunist. „Spiritul liber al marelui actor a atras repetat cenzura, ultimele piese ale sale fiind aruncate la gunoi. Mutat de la Teatrul Mic în provincie, a continuat să bată recorduri de popularitate. Cenzura l-a motivat să rămână ca refugiat politic în Franța.”, a spus băiatul actorului pentru Libertatea.
În 1982 a emigrat în Franţa şi a jucat în spectacole ca Somnoroasa aventură de Teodor Mazilu, Paradisul la mica tocmeală, în 1983, spectacole regizate de românul Virgil Tănase la Teatrul Lucernaire din Paris. În 1988 a fost distribuit în filmul franţuzesc Mangeclous, regizat de Moshe Mizrahi, în 1989 juca în Roselyne et les lions, în regia lui Jean-Jacques Beineix.
Era urmărit de securitate. În 1985 a făcut o manifestaţie de protest pe esplanada pariziană Trocadero, cerând dreptul de emigrare pentru fiul său.
A realizat câteva emisiuni la postul de radio Europa Liberă în 1986.
„Am colaborat cu "Europa Liberă", fiind singura posibilitate de a mai menţine o legătură cu ţara. Cînd am constatat că
şi acolo se aplică cenzura şi mai ales cînd am fost confruntat cu atmosfera acestui post de radio, la acea vreme, am
renunţat. Nu fugisem de cenzura comunistă pentru a suporta o altă cenzură.
Îmi pare bine că mi-au dat totuşi pe post un articol despre învăţătorul meu, Ion Popa, din Băileşti , precum şi un altul, despre poetul Teodor Pâcă. De altfel, am recitat la Sorbona versuri de Teodor Pâcă şi m-am inscris la INALCO (Institutul naţional pentru limbi orientale) cu o teză de doctorat inspirată din opera celui care a fost Teodor Pâcă.”, a declarat actorul într-un interviu pentru Teatrul azi, 1990.
Întrebat dacă și-ar dori să revină în țară și dacă este mulțumit de activitatea sa de la Paris, actorul a răspuns:
„Am două cetăţenii şi n-am decît să profit de pe urma acestui lucru. În măsura în care vor exista solicitări, voi
participa cu plăcere.
Sigur că puteam să fac mult mai mult. Paradoxal, poate că n-au fost condiţii pentru mai mult. În orice caz, important
este că nu v-am făcut de ruşine”, a mai declarat artistul.
A murit, în exil
Moartea sa, survenită în exil, la Paris, a lăsat unele semne de întrebare. Dumitru Furdui a murit pe 13 aprilie 1998, la Paris, după ce a căzut de la etajul opt al imobilului unde locuia, situat într-o periferie a capitalei franceze. Vecinii acestuia au anunțat imediat Salvarea, însă medicii nu au mai putut face nimic pentru a-l salva. Actorul trăia retras și avea puțini prieteni.
„În exil, experiența mea personală nu poate fi comparată cu aceea a unui scriitor, a unui creator care s-a realizat într-un domeniu strâns legat de limbă. Am cunoscut în exil drama unui important actor român, Dumitru Furdui. Pentru actori, cred că era și mai traumatic.
Asta a făcut, ca efect colateral, ca teatrul românesc să se păstreze până în 1989 și după, iar marii actori să nu fi părăsit țara, pentru că ei erau legați poate cel mai puternic de limbă. Drama lui Furdui pe mine m-a impresionat. Muzicianul are un limbaj internațional și este, poate, cel mai fericit în exil, deoarece el nu are această traumă.
Citește și: Cezara Dafinescu renunță la căsnicia cu George Motoi pentru marea iubire. Vor fi împreună doar 7 ani
Îmi permit să pledez pentru o accepțiune mai tradițională a termenului de exil. Exilul, în principiu, presupune un regim opresiv și o lipsă de libertate. Momentul 22 decembrie 1989 a făcut caduc motivul pentru care mulți dintre noi ne-am părăsit țara. Eu consider acel moment sfârșitul exilului românesc”, a spus Adrian Niculescu în Revista 22.
