Însăși sala mare a camerei reprezentanților seamănă cu un teatru: balcoanele, plușul, covoarele.
În sală, deputații și senatorii se așează grupați, iar în timpul expunerii participă cu gesturi (ridicare în picioare, statul pe scaun ostentativ-morocănos), mimică și semnale sonore (ovații, aplauze, mârâială).
Membrii guvernului, ai tribunalului suprem și ai conducerii militare, așezați în primele rânduri, fac eforturi să păstreze expresii neutre, să nu interacționeze cu publicul și din când în când aplaudă rezervat.
Intrarea președintelui în sală, anunțată de heralzi (sergeant-at-arms), cu înaintarea lentă, punctată de strângeri de mână atent alese, are ceva din mersul princiar.
Nu degeaba a spus Thomas Jefferson că discursul despre starea uniunii, care este inclus în constituție, are ceva prea monarhic în el.
Cea de a doua expunere a stării uniunii, prezentată de Donald Trump pe 5 februarie 2019, a avut – mai mult ca alte rapoarte din aceeași categorie – trăsăturile și detaliile unui spectacol atent regizat.
Tradiția cere ca, după ce ajunge la tribună, președintele să fie prezentat publicului de liderul majorității din congres cu o formulă neschimbată “…It is my privilege and honour…”.
Donald Trump a snobat-o pe cea care este actuala speaker (iță) a congresului și reprezintă majoritatea democrată recâștigată anul trecut.
Citește comentariul integral al lui Martin S. Martin pe platforma de dezbateri Marginalia.