„Nu-mi mai pot aduce aminte de chipul său, îmi amintesc numai de cizmele lui lustruite. Când îi auzeam paşii mă ascundeam sub prici, mă ghemuiam, închideam ochii. Mă gândeam că nu mă va găsi", povesteşte Lidia Maksymowicz, o victimă a lui Josef Mengele.
Ea a fost deportată la Auschwitz-Birkenau în decembrie 1943. Pe atunci avea doar trei ani. Membrii familiei sale au fost cu toţii aduşi din Belarus, din apropiere de Minsk, şi internaţi în lagărul de concentrare.
Ea nu a uitat nici azi scenele petrecute la sosirea în lagăr. În toiul nopţii rampa de descărcare era luminată de reflectoare. Gardienii SS urlau, câinii de pază lătrau. Familiile au fost despărţite cu brutalitate.
Şi Lidia a fost separată de mama ei şi dusă într-o baracă pentru copii. Era o construcţie de lemn cu rânduri lungi de priciuri. În loc de saltele era presărat fân. Pretutindeni mişunau paraziţi. Păturile ajunseseră ţepene de murdare ce erau.
Copiii sufereau de foame şi de frig. Dar cel mai mult se temeau de vizitele doctorului Mengele.
„Îngerul morţii" este detaşat la Auschwitz
Josef Mengele a fost fiul cel mare al lui Karl şi al Walburgei, o familie de întreprinzători din sudul Germaniei. El a studiat medicină şi antropologie. După terminarea studiilor a făcut muncă de cercetare la Institutul pentru Biologie Ereditară şi Igiena Rasei de la Frankfurt.
În vara anului 1940 Mengele s-a înrolat voluntar în Waffen-SS. Trei ani mai târziu, Sturmbannführer-ul în vârstă de 32 de ani este detaşat la Auschwitz. Medicul lagărului devenea foarte activ în timpul selecţiei care se desfăşura direct la rampa de descărcare a vagoanelor. Era în mod special interesat de copii, cu precădere de fraţii gemeni şi de liliputani.
Mengele a verificat dacă se poate schimba culoarea ochilor prin injecţii cu coloranţi. A operat copii fără anestezie. A infectat fraţi gemeni cu viruşi de tuberculoză şi tifos exantematic. Mulţi copii au murit în urma acestor proceduri. Pe alţii i-a ucis intenţionat. Oamenii din lagăr îl numiseră „îngerul morţii".
Lupta pentru supravieţuire
Micuţa Lidia nu s-a putut ascunde de Mengele. El a testat pe corpul ei tot felul de vaccinuri. După nenumărate injecţii ajunsese mai mult moartă decât vie. Când mama ei a reuşit să se strecoare în baraca în care zăcea, pentru a-i aduce ceva de mâncare, a găsit-o inconştientă, cu febră foarte mare.
Zdenek Zofka scrie în cartea sa intitulată „Günzburg în perioada nazistă" că Mengele nu era nici sadic şi nici nazist fanatic. Istoricul presupune că era mai degrabă „un cinic fără margini", ceea ce i-a permis să nu-şi mai perceapă victimele ca pe nişte oameni, ci să-i trateze "ca pe un material în esenţă deja mort", ca pe nişte „porcuşori de guineea".
Mengele dispare
În ianuarie 1945, cu puţin timp înainte să ajungă armata sovietică la Auschwitz, Mengele a fugit spre vest. A trăit în apropiere de Günzburg, luându-şi o identitate falsă. În 1949 a reuşit să fugă în America de Sud.
Familia l-a ajutat cu bani pe criminalul nazist dat în urmărire internaţională. În 1979 Josef Mengele a murit înecat în Brazilia, după ce a suferit un atac cerebral în timp ce înota în mare. Moartea sa a fost ţinută secretă de familie ani în şir. Abia în 1985 adevărul a ieşit la lumină.
Se presupune că familia Mengele nu a vrut să fie pedepsită. După cinci ani se prescriu faptele legate de nedivulgarea locului în care se află o persoană dată în urmărire.
O familie influentă
Familia Mengele este una cu influenţă. Karl Mengele, tatăl lui Josef, a fost în perioada interbelică directorul fabricii "Mengele & Söhne", care a produs cu mare succes utilaje agricole. În noiembrie 1932, Karl a pus halele fabricii la dispoziţie pentru un miting electoral al lui Adolf Hitler. În mai 1933, el a aderat la partidul lui Hitler, NSDAP.
După cel de-al Doilea Război Mondial, afacerile sale au mers chiar şi mai bine. Karl Mengele a fost ales în Consiliul Local, ajungând viceprimar. În 1952 a devenit cetăţean de onoare al oraşului. Una din străzi îi poartă numele. La moartea sa, conducerea fabricii a fost preluată de fiul său Alois, fratele mai mic al lui Josef. Astăzi fabrica este în faliment.
Strada Karl Mengele din Günzburg
Bastion nazist sau loc de baştină întâmplător?
O „umbră monstruoasă" planează deasupra denumirii acestui oraş, afirmă Rudolf Köppler, fost primar al Günzburg-ului. De decenii orăşelul trăieşte în umbra "îngerului morţii", care s-a născut acolo în 1911 şi a trăit acolo până la terminarea studiilor liceale.
Cu 34 de ani în urmă Günzburg a ajuns pe prima pagină a jurnalelor. În februarie 1985 s-a organizat la memorialul Holocaustului Yad Vashem un "tribunal" simbolic împotriva lui Mengele. Supravieţuitori au povestit în faţa camerelor de filmat despre ororile comise de medicul lagărului.
Ecoul a fost unul uriaş. Administraţia de la Washington a dispus reanalizarea cazului Mengele. Pe capul său a fost pusă o recompensă de aproape cinci milioane de dolari. Reporteri din întreaga lume au luat cu asalt oraşul Günzburg, supranumit „Mengele Town" de presa anglo-saxonă.
Köppler a explicat că, totuşi, „Günzburg nu a fost un bastion nazist. Oraşul nu a fost mai rău sau mai bun decât alte oraşe germane." Mengele "s-ar fi putut naşte oriunde", subliniază social-democratul în vârstă de 83 de ani. El s-a pronunţat împotriva schimbării denumirii străzii Karl-Mengele.
„Aceasta ar însemna prigonirea unei întregi familii din cauza vinei unui membru al ei, exact ca pe vremea naziştilor", a argumentat fostul edil.
Cetăţeni comemorează victimele lui Mengele
Nu toţi localnicii sunt mulţumiţi de modul în care se elucidează trecutul la Günzburg. Unul din ei este profesorul de liceu Siegfried Steiger. Prin eforturile sale s-a ridicat un monument al victimelor închinat lui Janusz Korczak, un pedagog evreu polonez, ucis în 1942 în lagărul german de exterminare Treblinka.
Societatea civilă a avut de asemenea iniţiativa de a monta pe o faţadă o plăcuţă cu un citat din Jean Améry: „Nimeni nu poate ieşi din istoria poporului său".
Impresionantul monument cu mai multe zeci de perechi de ochi - aluzie la experimentele lui Mengele - a fost proiectat de liceenii din Günzburg.
Placă comemorativă pentru victimele lui Josef Mengele la Günzburg
Lidia a supravieţuit
Lidia a asistat la sosirea armatei sovietice pe 27 ianuarie 1945. „După eliberare în baraca de la Auschwitz se aflau 160 de copii cu vârste cuprinse între doi şi 16 ani. Eu am trăit cel mai mult la Auschwitz", afirmă ea. Numai în lagărul Auschwitz-Birkenau au murit 200.000 de copii.
După război Lidia a fost adoptată de o familie poloneză. Mama ei a fost considerată decedată multă vreme. Abia ani mai târziu mama şi fiica s-au regăsit. Dar teama de doctorul Mengele a rămas. Când vede copii jucându-se, Lidia îi avertizează: „Nu ţipaţi prea tare, că vin germanii".
După război, Lidia Maksymowicz a studiat chimia, s-a măritat şi a condus o firmă. Dar viaţa ei de familie a avut de suferit de pe urma timpului petrecut în lagăr.
„Nu am fost în stare să iubesc onest, cu adevărat. Nu am putut nici măcar să-mi iubesc copilul aşa cum ar trebui să iubească cu adevărat o mamă", a povestit cu regret femeia în vârstă de 75 de ani.
