Cu alte cuvinte, cu ce frecvență, intrând într-o librărie, cititorul se îndreaptă spre rafturile cu cărți vechi, și nu spre cele, îmbietoare, mustind de noutăți? În subsidiar, chestiunea e: cât de mult ne interesează trecutul? Răspunsul se găsește în butada potrivit căreia nu există nimic mai plictisitor decât ziarul de ieri. Umanitatea se află, s-ar putea spune, într-o perpetuă luptă de suprimare din memorie a zilei tocmai scurse.
Se vorbește mult și despre intervalul de uitare prin care trec, aproape obligatoriu, scriitorii celebri după moarte. Spre deosebire de pictori, a căror faimă e sporită, nu redusă de dispariția fizică (pictorul e cu atât mai bun cu cât e… mai mort!), scriitorii par a fi cu atât mai buni cu cât sunt mai vii. Prin „mai buni” se înțelege, în cazul pictorilor, „mai scumpi”. Dimpotrivă, dacă au norocul să treacă cu bine prin purgatoriul uitării, scriitorii devin clienții colecțiilor ieftine și ai tirajelor distribuite gratuit. De regulă, autorii mediocri, dar cu priză la public, sunt complet abandonați după ce au atins (adeseori din motive extraliterare) zenitul notorietății. Cine se mai înghesuie astăzi să cumpere indigestele romane ale lui Dumitru Popescu-Dumnezeu? Dar pe cele, bolovănoase, ale lui Augustin Buzura ori Ion Lăncrănjan? Pe cine mai interesează levantinismele îmbibate în obscenități ale lui Eugen Barbu? Până și Nicolae Breban, ceva mai talentat decât cei evocați, și-a pierdut complet cititorii. În mare parte, și datorită neinspiratelor sale prestații publice, care ilustrează zicala cu elefantul în magazinul de porțelanuri (iar uneori chiar mai rău.)
Citește comentariul integral al lui Mircea Mihăeș pe platforma de dezbateri Marginalia
