Revoluția din 1989 - Societatea Timișoara, despre securiștii vechi și noi

„Era 16 decembrie, după-amiaza. Treptat, în fața casei lui László Tőkés, ne adunasem zeci, sute de oameni. Cântam «Deșteaptă-te române!», dar nu prea știam să-l ducem până la capăt. Versul «Preoți, cu crucea-n frunte!» nici nu-l cunoșteam, era interzis pe atunci. Alții strigau: «Iertare, iertare!», pentru că regimul hotărâse să-l mute pe Tőkés de acolo, iar biserica lui, deși era una mică, avea enoriași foarte uniți. Oamenii aveau lumânări aprinse în mâini, era extrem de emoționat acel moment“. Aceasta este doar o frântură din ceea ce a însemnat decembrie 1989 pentru scriitorul Viorel Marineasa (74 de ani), unul dintre revoluționarii din capitala Banatului, care au fondat, în ianuarie 1990, renumita Societate Timișoara.

Casa pastorului reformat László Tőkés era, pe atunci, în zorii Revoluției, cel mai fierbinte loc din România. De la dictator la șefi de Securitate, generali de Armată, până la ultimii milițieni, toți își îndreptau privirea spre locul în care începea să pâlpâie lumina democrației. Regimul Ceaușescu a ordonat, pe loc, răzbunare. A ordonat să fie pedepsiți toți cei care îndrăzneau, atunci, să spere în libertate. Libertate! Ce cuvânt imposibil pentru o epocă în care Partidul trasa cu forța granițele libertății, în mintea și în sufletul unei țări întregi.

„Solidaritatea s-a făcut praf foarte repede“

Viorel Marineasa a povestit cum foștii securiști, care împânziseră Timișoara în decembrie ’89, s-au înfipt bine în noile structuri de după Revoluție, dar și în fiecare nucleu de democrație care începea să se consolideze atunci. „Vă rog să plecați, plecați acasă! Fiecare să meargă la el acasă! Lăsați să se circule pe aici!“. Așa începuse să se facă ordine, în 16 decembrie 1989, în fața casei pastorului Tőkés.

„Dumnezeu știe cine erau ăștia care ne trimiteau acasă, că nu erau milițieni obișnuiți. Unii erau în civil. Erau foarte politicoși și încercau să ne disperseze. Iar noi le-am spus că, gata!, degeaba mai încearcă să ne alunge. I-am ascultat atâția ani, acum nu mai vrem să-i ascultăm“. Și, cu adevărat, Timișoara n-a mai vrut să asculte. Și a rămas să lupte singură, scăldată în sânge, în fața regimului criminal. Apoi au urmat tancurile, și AKM-urile, și morții. Și Bucureștiul, și Sibiul, și Clujul. Și România toată. Și a urmat și libertatea. Dar și dezamăgirea.

Imagine cu mulțimea, în timpul revoluției de la Timișoara, din 1989

„Solidaritatea s-a făcut praf foarte repede. Am văzut și cum foști securiști, ăia care trăgeau în noi, au ajuns, după Revoluție, pe cai mari. Îmi amintesc cum Radu Tinu (fostul adjunct al Securității Timiș, arestat timp de doi ani și achitat, ulterior, în dosarul privind represiunile de la Timișoara– n.r.) se lăuda, într-o vreme, că ne-a fotografiat pe toți, la Revoluție, că ne urmărea că știa ce facem. Că putea să arunce în aer balconul Operei. Chiar și din închisoare, când a ajuns, ne ameninţa. Așa au fost securiștii. Iar după Revoluție, Societatea Timișoara nu a fost lipsită de șicanele și fitilele lor. Erau aceiași, vechii securiști deveniți, din 1990, noii SRI-iști“, mai arată Viorel Marineasa, unul dintre fondatorii „Timișoara“, primul ziar liber din capitala Banatului, apărut după căderea regimului Ceaușescu.

„Spovedania“ unui securist

Scriitorul și profesorul Daniel Vighi (62 de ani), revoluționar și fondator al Societății Timișoara, povestește cum, în 18 decembrie 1989, a văzut cum Securitatea era implicată efectiv în evenimentele sângeroase din oraș. „Implicarea Securității, așa cum am văzut-o eu în ziua aceea, era sub forma unor inși îmbrăcați în civil, cu AKM-uri în mâini și care patrulau pe străzi, după reprimarea care fusese cu o zi înainte“, spune Daniel Vighi. Cu Securitatea, adaugă scriitorul, a avut de a face și după 1990, când, alături de alți intelectuali revoluționari, a pus pe picioare Societatea Timișoara.

„Un episod în care am știut din start că securiștii dau târcoale Societății Timișoara și că vor să ne discrediteze a fost chiar imediat după Revoluție, când am fondat și ziarul Timișoara.

„Cântam «Deşteaptă-te, române!»,
dar nu prea știam să-l ducem până la capăt“
Viorel Marineasa

Era în ianuarie 1990, SRI încă nu fusese fondat, a apărut abia în martie“, povestește Daniel Vighi. Totuși, jocurile Securității erau ușor de deslușit. „De exemplu, într-o zi, a venit la noi un securist și ne-a spus: «Sunt de la Securitate, nu mai suport, mă simt extrem de vinovat. Vreau să devin membru al Societății Timișoara, să mă alătur vouă, să vă spun tot ce se întâmplă în Securitate, pentru că voi trebuie să știți mizeriile pe care le-a făcut»“, adaugă scriitorul, care nu a crezut, nicio clipă, în bunacredință a securistului venit să se spovedească în fața revoluționarilor. În ciuda opoziției lui Daniel Vighi și a altor colegi de-ai lui, fostului ofițer i s-a făcut loc în Societate.

„Eu le-am spus: «Sunteți nebuni? Cum puteți crede că ăsta ne spune nouă secretele Securității?», dar nu s-a ținut cont. Atunci, l-au primit, dar n-avea ce auzi mare lucru, pentru că noi făceam acolo un ziar, aveam discuții revoluționar-politice, nu altceva. După vreo săptămână, securistul nostru care nu mai putea de atâtea mustrări de conștiință a dispărut. Am aflat, mai târziu, că a ajuns la Constanța și a scris despre noi în ziarul Telegraf, unde redactor-șef era Radu Mazăre (fostul primar al Constanței – n.r.). Evident, nu a fost nicio surpriză să aflăm că acel securist, care de data asta se prezenta drept fost membru al Societății Timișoara, a scris numai minciuni despre noi. De la faptul că am fi avut arme, că eram agenți ai Budapestei, până la scenariul nebun că ne pregăteam să declanșăm insurecția“.