În 2018, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie (ANPDCA) a raportat aproximativ 15.000 de cazuri de violență asupra copilului, dintre care 1173 de cazuri de abuz fizic, potrivit EduPedu.ro.
Dintre cazurile de violență fizică, 1005 au avut loc în familie. Acestea sunt doar cazurile raportate, foarte probabil unele extrem de grave, însă cifrele oficiale ascund realitatea altor sute de cazuri neraportate. Cele mai multe violenţe, cele tăcute, care lasă răni deschise toată viaţă, se întâmplă în spatele uşilor închise şi nu apar niciodată în statisticile naţionale.
Orice tip de abuz și violență fizică, emoțională și psihologică poate afecta dezvoltarea copilului pe termen mediu și lung. Victimele pot dezvolta tulburări de comportament (apatie, iritabilitate, impulsivitate, agresivitate, minciună, fuga de acasă, furtul, consumul de alcool de droguri), tulburări de somn (insomnii, somnolenţă, somn agitat, coşmaruri), tulburări de alimentaţie (anorexie, bulimie), autostigmatizare, autoculpabilizare, ticuri (clipit, rosul unghiilor etc.), enurezis, neglijenţă în îndeplinirea sarcinilor şi incapacitate de a respecta un program impus.
World Vision România a lansat, în decembrie 2017, raportul de cercetare „De ce lovim copiii?”, iar ceea ce a scos la iveală această radiografie a familiilor din ţara noastră arată că trăim în continuare într-o societate în care corecţiile fizice sunt considerate o formă de educaţie.
1 din 2 părinţi (51%) cred că lovirea este pentru binele copilului;
Doar 1 din 10 (9%) părinţi români nu şi-ar lovi niciodată copilul;
1 din 10 (10%) consideră că lovirea apare din cauza copilului;
8% ar lovi copiii, dar nu ar vrea ca acest lucru să se afle;
8% invocă motivații religioase;
6% lovesc copiii gratuit, fără motiv;
5% afirmă că ar lovi copilul pentru că toată lumea face la fel;
3% se simt foarte vinovaţi după ce lovesc.
