În special în primii ani se vorbea despre puterea instaurată ca fiind una neocomunistă sau criptocomunistă. Chiar și așa, împinsă de la spate, construind instituții specifice democrației (chiar dacă multe dintre ele lipsite de substanța democrației) lucrurile păreau să evolueze în direcția visată de luptătorii anticomuniști din 1989: lumea liberă de tip occidental. Aderarea la NATO și accederea în Uniunea Europeană păreau să clarifice definitiv direcția spre care se îndrepta România, iar termenul „tranziție” se mai putea justifica doar pentru a marca ritmul lent al transformărilor, faptul că procesul nu este încă terminat.
Citește analiza lui Tudorel Urian pe platforma de dezbateri Marginalia