Fie că a fost vorba despre trimiterea de luptători fără însemne militare în estul Ucrainei, de testarea de armamente nucleare interzise de tratatul INF, de zboruri provocatoare la limita sau chiar în spaţiul aerian al statelor membre NATO, ostilitatea Rusiei față de vecini şi în dialogul cu Occidentul pare să fie într-o continuă creştere. Analiştii de politică externă au mers chiar până la a afirma că, odată cu momentul Ucraina, ar fi început un al doilea Război Rece.

Şi, totuşi, cât de nou este comportamentul rus şi de ce este Rusia agresivă în relaţiile internaţionale?

Rusia post-comunistă, de la „soft power” la intervenţie militară 

Încă din anii ‘90, deşi aflată într-o perioadă de deschidere, Rusia a încercat să îşi asigure, în zona vecinătăţilor, forme de control care să substituie vechile mecanisme din perioada URSS. Una dintre acestea a constat în crearea Comunităţii Statelor Independente. Alta s-a concretizat prin generarea sau alimentarea, în regiune, a unor conflicte îngheţate, aşa cum a fost cazul Transnistriei.

Nu în ultimul rând, s-a recurs la metode de influențare economică, în special prin intermediul sectorului energetic şi folosirea acestuia pentru recompensarea aliaţilor şi sancţionarea statelor cu comportamente neconforme intereselor rusești. Reţeaua de centre culturale şi fundaţii ale Kremlinului a continuat să funcţioneze în întregul spaţiu ex-sovietic şi nu numai.

Cu trecerea anilor, niciunul dintre aceste mecanisme nu a dispărut. Dimpotrivă, în ultimul deceniu vechile practici au fost rafinate şi adaptate noilor realităţi. Presa online şi reţelele de socializare au devenit instrumente de propagandă și de influențare a opiniei publice prin intermediul unor campanii de tip „fake news”.

Agresivitatea Kremlinului - nimic nou pe frontul de est

Poziţia Rusiei în relaţiile internaţionale (de la raportarea la vecinătăți ca la o extensie a propriului teritoriu și până la lipsa de încredere în raport cu statele occidentale) a rămas, în linii mari, neschimbată. Dacă nu neapărat raportat la anii ‘90, măcar la cel de-al doilea mandat al lui Vladimir Putin. Ceea ce s-a schimbat este nivelul de agresivitate.

Evenimentele de la începutul anilor 2000, precum “revoluţia portocalie” de la Kiev sau „revoluţia trandafirilor” de la Tbilisi, au generat temeri pentru administraţia rusă, interesată de controlul statelor din fostul imperiu sovietic. Aceste temeri au devenit cu atât mai acute cu cât Georgia şi Ucraina şi-au consolidat dialogul cu Uniunea Europeană şi NATO, în perspectiva unei viitoare aderări la cele două organizaţii. Extinderea lor a fost percepută ca o ameninţare la adresa intereselor ruse, chiar dacă Moscova semnase, la rândul său, Parteneriatul pentru Pace cu NATO și existau formule permanentizate de dialog cu alianţa (Consiliul NATO - Rusia), precum şi raporturi solide cu statele membre UE.

Primele semnale clare referitoare la nivelul de agresivitate al Moscovei au apărut în 2008, odată cu războiul din Georgia. Ulterior, în 2014, 2015 şi 2016, odată cu anexarea Crimeei şi criza din Ucraina, Rusia a confirmat acest comportament care, privind retrospectiv, nu era neapărat impredictibil.

„Cetatea asediată” şi sărăcia cetățenilor ruși

Identificarea NATO cu un presupus agresor şi construirea în imaginarul public a unei percepţii a Moscovei aflată sub asaltul Occidentului sunt convenabile nu atât pentru populația Federației Ruse, cât pentru arhitectura de putere din jurul lui Vladimir Putin. Circa 20 de milioane de cetăţeni ruşi trăiesc, conform Băncii Mondiale, sub pragul sărăciei. Cu toate acestea, în 2015, 5,5% din PIB-ul Rusiei (adică aproximativ 75 de miliarde de dolari) era reprezentat de cheltuieli militare. Spre comparaţie, numeroase state membre NATO nu ating pragul de alocare de 2%, solicitat de alianţă.

Apelul continuu la temerile de securitate şi portretizarea Rusiei ca o “cetate asediată” nu contribuie la proiectele de emancipare şi modernizare a societăţii ruse, rămasă captivă în sărăcie, ruptă de progresele lumii contemporane şi izolată, în regiunile îndepărtate din Asia, în condiţii de trai de acum câteva secole. 

Ele sunt în schimb benefice pentru cercurile de putere din jurul lui Vladimir Putin, capabile să îşi securizeze, astfel, poziţia în stat, controlul asupra marilor companii şi veniturile consistente.

Apelul la securitatea naţiunii ruse este o trădare voită a bunei credinţe şi a intereselor propriilor cetăţeni. Este o temă nocivă, folosită însă pentru a crea condiţiile necesare acceptării unei figuri politice autoritare la Kremlin, o figură capabilă să controleze, direct sau indirect, întreaga viaţă a statului. Această temă acaparează spaţiul public şi nu lasă loc unei dezbateri privind problemele reale ale Rusiei și lipsa de perfomanță a regimului.

În „democrația suverană”, vocile critice sunt reduse la tăcere

Situaţiile de securitate excepţionale justifică sau par să facă acceptabile măsuri excepţionale, indiferent că este vorba despre abuzuri şi încălcări ale drepturilor omului, decizii arbitrare ale autorităţilor sau asumarea de cheltuieli militare ridicate. Sub masca unui asediu al Occidentului, puterea politică rusă ascunde lipsa de performanţă, mizeria societăţii şi o autoexcludere a Moscovei din dialogul internațional.

Fără a se dezice deschis de mecanismele şi normele democratice, Rusia a preferat să le încalce în numele unui model original - aşa numita “democraţie suverană”. Cu toate acestea, în nicio democraţie jurnaliştii nu sunt închişi sau eliminaţi fizic pentru opiniile exprimate, adversarii politici nu sunt împiedicați să participe la cursa electorală și nu sunt amenințați, urmăriți în afara graniţelor sau chiar asasinați. În nicio democraţie, Constituţia nu este interpretată astfel încât să extindă artificial numărul de mandate ale unui şef de stat.

Democraţia rusă nu este nici “suverană”, nici iliberală, ci este, foarte probabil, inexistentă. Germenii democratici, dacă au fost prezenţi în anii ‘90, au dispărut înainte de a se maturiza în viaţa politică şi în mentalul colectiv.

De ce este Rusia altfel

De ce este Rusia altfel decât Occidentul? Pentru că şi-a căutat mereu o identitate şi nu a reuşit să şi-o găsească în clubul statelor democratice. Pentru că nu şi-a depăşit trecutul. Este un trecut dominat de temeri faţă de țările învecinate, faţă de pierderea multiplelor teritorii înglobate artificial mai întâi de Rusia ţaristă şi apoi de URSS, temeri care au justificat figuri politice autoritare şi paternaliste. Pentru că liderii ruși nu pot ieşi din logica „dacă voi câştigaţi ceva, noi pierdem” -  relaţiile internaţionale nu pot fi gândite, la Kremlin, altfel decât ca un joc de sumă nulă. Şi mai ales, pentru că un regim autoritar nu se poate justifica decât apărând naţiunea de invadatori închipuiți.

Cu un regim precum al lui Vladimir Putin, Rusia nu ştie să fie - şi nici nu ar putea fi - altfel decât agresivă. Vecinilor ei, prinşi în nevoia de a investi tot mai mult în propria securitate, nu le rămâne decât să spere într-o ostilitate benignă.

România, în jocul „de-a războiul” al Rusiei

În actualul context, România nu este decât unul dintre statele afectate de agresivitatea Rusiei, la fel ca țările baltice sau alți membri NATO. Acțiunile Kremlinului generează temeri și consumă resurse – oameni care să se preocupe mai mult de sectorul de apărare, timp și bani investiți pentru asigurarea propriei securități. Pentru că niciun stat nu se poate dezvolta dacă nu este, înainte de toate, un stat sigur.

Ostilitatea Rusiei îi costă, așadar, nu doar pe cetățenii ruși, care și-au asumat, indiferent cum, o conducere autoritată. Ea presupune cheltuieli pentru toate națiunile a căror securitate este tranzacționată în interesul obscur al unor cercuri de putere de la Moscova.

Poziția României în raport cu acțiunile ruse este cu atât mai sensibilă cu cât focarele de conflict și instabilitate care sfidează normele internaționale se află chiar la granițele noastre. Suntem un avanpost al NATO. Dar suntem și un stat care a fost mereu la răscrucea dintre marile puteri, într-o zonă în care interesele acestora se întrepătrund. România a fost și rămâne un stat pașnic, interesat de vecinătăți stabile și de un mediu regional care să îi permită o dezvoltare durabilă.

Orice mutație în domeniul securității este cu atât mai acut resimțită decât în vestul Europei. Măsurile ruse de sfidare a spațiului aerian al NATO, de șicanare a navelor aliate la Marea Neagră sunt percepute, la București, mai amenințătoare decât în alte capitale. Pentru că toate aceste măsuri ne angajează profund în planul apărării.

În concluzie, securitatea românilor este pusă în pericol de o Rusie agresivă, incapabilă să își soluționeze problemele și care exportă temeri, instabilitate și tensiune. Indiferent că o face pentru a legitima regimul autoritar al lui Vladimir Putin, pentru contracte în industria de apărare, care alimentează conturi obscure sau din orice alte motive legate de o istorie complicată ce nu pare să se fi încheiat.