Trimis Agerpres în Chile, Florentina peia Transmite:
I-am întâlnit pe pământ românesc, aşa cum stă scris la intrarea în clădirea Ambasadei României din Chile. Deşi au trecut peste 30 de ani de când s-au reîntors în Chile, vorbesc o limbă română aproape perfectă. Povestesc, cu accent spaniol, cu entuziasm şi emoţie despre România, o ţară în care au studiat piscicultura, respectiv ingineria şi au legat multe prietenii.
Heraldo Bastidas îşi aminteşte că a plecat singur către România în 1974 şi că singurul lucru pe care îl ştia despre această ţară erau "tractoarele universale, atâta tot". Era în anul II la Inginerie în Chile, iar când a ajuns în România a urmat facultatea la Iaşi de unde a ieşit inginer, cu specialitatea Tehnologia în construcţia de maşini.
"Am plecat de aici cu bilet dus-întors spre Peru. Aşteptam ca după trei luni să se liniştească lucrurile aici în ţară, dar mi-au zis că nu mă pot întoarce pentru că aici mă caută militarii, aşa că a trebuit să plec. Am mai stat patru - cinci luni şi am întrebat la foarte multe ambasade dacă ne dădeau azil politic. Am fost între Anglia şi România. Şi am zis: hai să vedem socialismul real şi m-am dus acolo. Spre surpriza mea a fost cea mai bună alegere. Am ajuns în luna iunie, când era totul înflorit, frumos în Bucureşti", povesteşte el.
Doi chilieni și-au făcut o viață frumoasă în România
Statul român i-a acordat o bursă de studii la Iaşi, oraş în care a ajuns de la Bucureşti cu un tren "turistic", adică personalul cu care a călătorit atunci 12 ore, afirmă râzând. Mărturiseşte că i-a fost greu să înveţe limba română, pentru că are o "ureche de beton". Reuşeşte să vorbească limba română şi după atâta timp de la întoarcerea în ţară deoarece ţine legătura cu prietenii săi români sau foşti refugiaţi chilieni în România.
"Am făcut un an pregătitor pentru învăţarea limbii române. Am descoperit o manieră foarte subtilă să înveţi o limbă. Vine un profesor să te înveţe chimie în limba română şi tu trebuie să înţelegi şi aşa am învăţat. În trei luni mă puteam descurca în limba română, similitudini sunt foarte mari. Masa e mesa... e de origine latină, sunt foarte multe cuvinte care se aseamănă. Limba este parte din sufletul tău", afirmă el, amintindu-şi că apoi îi citea pe Ionesco, Caragiale, Eminescu pentru că literatura era mai ieftină decât un pachet de ţigări Carpaţi
Îşi aminteşte cum limba română i-a jucat feste la început.
"Am primit o bursă, plus 2.000 de lei pentru îmbrăcăminte. Era un bar Unirea şi o discotecă minunată, o formaţie şi acolo s-au dus banii, un coniac mic, o sticlă de vin, mâncare... şi am rămas fără bani. Era vacanţă, cantina era închisă şi voiam să mâncăm ceva. Ne-am dus la alimentară şi am găsit două cutii de peşte, ceapă şi pâine şi am făcut o mâncare cu ele, dar trebuia şi ceva de băut. Berea era prea scumpă. Nu ne ajungea o bere. Dar ne ajungea o sticlă... Am văzut acolo că scria oţet din vin de masă. Oţet trebuie să fie marca. Când am ajuns, am pregătit mâncarea, am pus 'vin', noroc, noroc şi ufff, era oţet, în spaniolă - vin acru", îşi aminteşte el, chicotind.
S-a reîntors în Chile în 1992 şi a devenit profesor universitar. "Noi am plecat cu o cărămidă sub braţ din Chile şi ne-am întors cu o cărămidă încoace, adică dorul de ţară era enorm, ca orice om care iese din ţară şi pleacă în altă ţară forţat. Am ajuns cu 100 de mărci în buzunar, dar cu o bibliotecă de 400 de cărţi. Asta era comoara mea", povesteşte emoţionat. Heraldo Bastidas a revenit de patru ori în România, despre care spune că este "o mătuşă pe care o iubeşte foarte mult". Şi-a făcut special cont de Facebook, unde spune că are peste 200 de prieteni, toţi români.
Patricia Carrasco, şi ea fostă refugiată după lovitura de stat din Chile, a ajuns la Bucureşti alături de soţul său în 1974, după ce câteva luni au stat în Peru. Avea 19 ani şi era studentă.
"Am fost acceptaţi în Ungaria şi în România. Ne-am gândit unde să mergem. Era complicat să stăm în Peru. Guvernul spunea că nu putem sta mai mult de trei luni. Era frica aceasta mereu că ne putem întoarce. Ne-am dus în România pentru limbă. Pentru noi la fel de departe şi de necunoscută era şi Ungaria şi România. Când am ajuns în România un an de zile am învăţat limba. Cel mai frumos an. Eram vreo 40 - 50 de chilieni. Aveam 19 ani şi când am plecat nu am crezut că o să avem posibilitatea să mai învăţăm nimic. Ideea era să supravieţuim şi să ajungem unde o fi şi să ne putem întoarce în ţară. România ne-a dat posibilitatea să alegem, să muncim sau să învăţăm şi noi nu puteam să credem că puteam să mergem la facultate şi să o terminăm la fel ca orice român. Ăsta a fost primul lucru frumos după toate chestiile urâte care au fost aici. Am învăţat cu mult drag şi cu multă poftă pentru că eram trataţi la fel ca românii", povesteşte ea.
S-a reîntors în Chile în 1989, când încă la conducere era Pinochet, împreună cu copiii săi născuţi în România şi care poartă atât nume româneşti, cât şi spaniole - Smaranda Patricia şi Răzvan Alfonso.
„Am avut posibilitatea să aplic tot ce am învăţat în România şi să fac ce am vrut, ce am visat mereu. Cred că este cel mai frumos lucru ca cineva să poată munci în domeniul pe care şi-l doreşte, ceea ce a visat. Am fost foarte fericită în România, dar ştiind mereu că o să mă întorc acasă, la mama, la familie", spune ea.
