EXCLUSIV Supraviețuitoare a închisorilor regimului din Siria: „Dacă n-ai murit, lupți pentru cei uciși!”
Fatin Ramadan s-a născut în 1985 în orașul Zabadani, o stațiune montană suburbie a Damascului, aproape de granița cu Libanul.
Odinioară o stațiune populară de vară, frecventată de turiști, acum a ajuns o ruină după intervenția brutală a regimului lui Bashar al-Assad asupra celor care se ridicaseră împotriva acestuia.
EXCLUSIV Supraviețuitoare a închisorilor regimului din Siria: „Dacă n-ai murit, lupți pentru cei uciși!”
Orașul Zabadani a dat mulți martiri în lupta pentru libertate și are în „istoric” orori de nedescris petrecute în închisorile regimului Assad, acel regim cu care unele țări încearcă acum să normalizeze relațiile. Însă femeile care au supraviețuit închisorilor regimului de regulă nu vorbesc, rușinea a ceea ce au pătimit este covârșitoare. Multe își doresc să nu fi supraviețuit.
Fatin nu este așa, încercând să dea un exemplu de curaj, pentru că numai astfel pot fi dezvăluite crimele regimului Assad. Ea a acceptat să povestească în EXCLUSIVITATE pentru Newsweek Romania tot ce a avut de pătimit ea și familia ei.
A fost deținută politic în 2013 pentru îngrijiri medicale acordate revoluționarilor din oraș. Timp de un an a trăit în iadul lui Assad și nu a crezut că va ieși vie.
Acum este fondatoare a mai multor organizații cu sediul în Franța ce luptă pentru eliberarea deținuților din închisorile regimului Assad și documentează cazurile de tortură, viol și ucideri extrajudiciare pentru acționarea în judecată a celor responsabili.
A fost invitată în România între 12-15 martie de ArtHub, președinte Nona Șerbănescu, pentru a proiecta filmul documentar „From the womb of darkness”, despre atrocitățile la care au fost supuse ea și alte deținute. La eveniment au participat reprezentanți ai Comunității Siria Liberă din Romania, organizatori Omar Mohsen si Ysra Charife, ai comunității kurde siriană, organizator dr. Lazkin Fate, și ai comunității siriene, organizator dr. Imad Kassas, pentru a marca al 13-lea an de la debutul revoluției poporului sirian împotriva regimului Assad.
În cei 13 ani de luptă a regimului Assad cu propriul popor, Siria are peste un milion de morți, 6,6 milioane de refugiați înregistrați în străinătate, 7,2 milioane dislocați în zonele care nu se află sub controlul lui Bashar Al-Assad. Organizația Națiunilor Unite a declarat că anul acesta, 16,7 milioane de oameni din Siria au nevoie de un anumit tip de asistență sau protecție umanitară, „cel mai mare număr de la începutul crizei în 2011”.
Un vis frânt de la început
Fatin a fost arestată prima dată în 2002, în martie, în legătură cu Declarația de la Damasc, pe care mișcarea studențească din care făcea și ea parte o susținea. Pe atunci exista convingerea că noul președinte al Siriei, Bashar al-Assad, vine cu un suflu nou privind drepturile cetățenilor, inclusiv al kurzilor.
Era 21 martie, sărbătoarea primăverii, Nawroz. Fatin avea 18 ani, era primul an la Medicină, la Universitatea din Damasc. Studenții discutau despre schimbarea pe care o sperau. Ea a luat cuvântul și a propus să se formeze grupuri de susținere pentru dreptul ca și kurzii să aibă cetățenie siriană, ea fiind de origine kurdă. Erau 16 studenți. A doua zi, toți 16 au fost arestați. Fatin stătea la cămin, părinții ei nici nu au știut de arestare, nu i-a anunțat nimeni.
Studenții au dat declarație că nu mai fac astfel de „activități” și au ieșit. Ea și încă o fată, tot kurdă de origine, au rămas 17 zile în arest. O legaseră la mâini ca pe o infractoare. Atunci a primit prima palmă din viața ei, de la ofițerul Ahmed, la interogatoriu, la care îi tot amintea de tatăl ei, care făcuse politică și a ajuns de i s-a retras cetățenia.
Voia ca Fatin să semneze declarația că nu va mai face nimic pe viitor, iar ea tot spunea că n-a făcut nimic nici acum. Urmările au fost un dezastru pentru viața ei care abia începea să se contureze. A fost dată afară de la facultatea de Medicină din Damasc, trebuia să meargă la poliție din 15 în 15 zile, nu avea voie să vorbească cu nimeni.
Tatăl ei i-a spus că trebuie să se căsătorească și asta a făcut. S-a căsătorit religios cu un sirian cu zece ani mai mare decât ea, fostul ei profesor de limba arabă, care i-a promis că o s-o ajute să continue studiile la Medicină. După un an a fost achitată și s-a înscris la Medicină în Alep. Făcea naveta din Zabadani, fiind însărcinată. Nici nu începuse bine cursurile și, în urma unei revolte a kurzilor, a fost arestată din nou, la o verificare a actelor la barieră. Avea deja dosar de „activistă” și-i luau pe toți, după liste.
Nu avusese nicio legătură cu revolta, dar nu a contat. A stat trei luni în închisoarea al Khatib, a Filialei 251 a Direcției Generale de Informații din Siria, renumită pentru atrocitățile ce se comiteau acolo. Nu a mâncat bătaie pentru că era însărcinată, dar șocul psihic a fost mai puternic decât la prima arestare.
Când intrai în închisorile regimului Assad, nu știai cât urma să stai și ce o să ți se întâmple și era îngrozită că ar putea naște în acea celulă mizerabilă. Tatăl ei i-a angajat un avocat nu ca să-i pledeze cauza, nu conta dacă exita vreo cauză, ci care avea legături ca să dea mită 30.000 de dolari s-o scoată din închisoare. Atât au cerut ofițeri din închisoare pentru că „fapta” era gravă: voise să otrăvească apa din Damasc! Se inventau vinovății în funcție de puterea de plată a rudelor inculpatului, iar tatăl ei avea o afacere cu mașini.
A ieșit după ce a semnat niște obligații, care practic o separau de lume, a născut două fetițe gemene și și-a reluat, din nou, studiile. Nu vorbea cu nimeni, nu-și putea face prieteni ca să nu aibă de pătimit din cauza ei, doar acasă se simțea liberă și protejată, în familie.
Și a început „primăvara siriană” împotriva regimului Assad. Martie 2011. Era în ultimul an de studii, dar examenele finale au fost suspendate.
A fost prima arestată în baza „antecedentelor”. A stat doar șase ore, dar a mâncat bătaie cât pentru o săptămână. Iar a cerut iertare, iar s-a angajat că nu mai face, dar de data asta chiar a făcut. S-a întors în Zabadani și a organizat un grup studențesc revoluționar.
Regimul a început să tragă în demonstranți și un copil de 16 ani din vecini a fost împușcat în burtă cu gloanțe explozive. I-a acordat un prim ajutor dar le-a spus părinților că trebuie să ajungă imediat la spital. Acolo, copilul a fost forțat să spună cine l-a pansat. Așa a intrat pe lista neagră a regimului. A scăpat o vreme, și-a pus hijab să-și acopere cât mai mult chipul, purta haine lungi. Organizase un grup de fete pentru a îngriji răniții și punctul de triere era chiar sub casa ei.
Regimul o căuta. I-a arestat tatăl, mama, fratele, sora. Mama ei a fost reținută trei luni. Femeile au fost eliberate, tatpl și fratele, nu. Apoi, autoritățile regimului au ieșit afară din oraș, pentru că oamenii au început să riposteze cu arme de foc. Granița cu Libanul era aproape, puteau face rost de arme și muniție. Dar, după ce au ieșit oamenii regimului, a început bombardamentul asupra orașului.
Un băiat al surorii ei fusese împușcat în ochi și avea nevoie de îngrijire de specialitate. A fost scos în Liban. Și familia ei avea de gând să fugă în Liban, dar n-a mai avut timp. La 16 februarie 2012, armata siriană a reintrat în oraș și a început teroarea. Toți medicii fugiseră din oraș în afară de ea. Avea un copil sugar.
A fugit în vecini cu bebelușul. La 18 februarie, autoritățile i-au arestat toată familia găsită acasă. Descoperiseră centrul medical din subsolul casei. Pe mama ei au bătut-o trei luni cu bestialitate, pe soțul ei la fel, plus că l-au torturat arzându-l cu țigări. Luptele au continuat până în iulie, la centrele ei medicale erau aduși răniți și din alte zone apropiate.
Până la urmă, regimul s-a înțeles cu luptătorii din oraș să facă „pace”. Regimul ieșea, dar locuitorii orașului nu mai continuau revoluția. În acest scurt răgaz, Fatin a fost în Alep să-și dea examenele finale ca să ia diploma de medic. Avea o aprobare semnată de Consiliul orașului ca să intre și să iasă timp de șase luni. Însă regimul nu se ținea de cuvânt. Făcea incursiuni în forță în Zabadani doar ca să aresteze persoanele aflate pe lista neagră. Și Fatin era pe listă. Deseori, regimul aresta rude ale celor căutați, cum se întâmplase cu întreaga ei familie.
Într-o zi, au primit o notificare că tatăl decedase în închisoare și să meargă să ia cadavrul. S-a dus mama ei și a fost arestată imediat. Tatăl ei nu murise, fusese o capcană întinsă pentru ea. Și până la urmă, tot a căzut în capcană. A fost trimisă de un doctor pe care îl cunoștea bine să ia niște vaccinuri. S-a dus cu sora ei mai mică, de doar 14 ani. În clipa aceea de groază, când au apărut securiștii lui Assad, frică i-a fost doar pentru sora ei. A fost adusă și altă soră, care avea 17 ani. Au fost ținute în celule separate. După 15 zile, celei de 14 ani i-au dat drumul. O grijă mai puțin.
Bestiile care i-au fost vecini
Ea a fost dusă la Harasta. Era un obicei să fie mutați deținuții, să li se piardă urma și numele. Acolo a dat peste ofițerul Mohammed Ghanem – nume adevărat. S-a și bucurat, că a dat peste cineva cunoscut. Era căsătorit cu o femeie din Zabadani, fuseseră vecini, avea un băiat cu care Fatin se jucase când erau copii, fusese și la ei acasă. A simțit o liniște când l-a văzut, o relaxare. Bărbatul a tratat-o cu o cafea și a întrebat-o blând dacă îi cunoștea pe capii luptătorilor. Trebuia să-i cunoască, doar le îngrijea răniții. Ea a spus că nici numele răniților nu-l știa. Și asta a fost!
Prima palmă a trântit-o de pe scaun. „Vecinul” Ghanem s-a transformat brusc într-o fiară. A lovit-o cu picioarele în gură, i-a spart dinții, a stins țigara pe fața ei. Gândurile ei rămăseseră suspendate cu uimire în imagini din copilărie, când se juca cu băiatul torționarului, zâmbete și politețuri de vecini, ceașca de cafea împrăștiată pe dușumea, care se amesteca încet cu sângele ei. Era uimire, neîncredere că se întâmplă real, dar durerea aceea nouă, brutală, o aducea în prezent.
Și, da, „vecinul” Ghanem a violat-o cu bestialitate, urlând că așa merită trădătoarele de țară. Își alegea „trădătoarele” din arest pe care să le pedepsească violându-le și mutilându-le.
Când Fatin a fost mutată la Arestul 40, era deja carne vie. Totuși, ofițerul Imad Juma – nume real, și el un cunoscut – fusese traficant și primise drept „răsplată” un post la Arestul 40, unde deținuții erau triați și trimiși la închisorile de „resort” - a găsit locuri neatinse de Ghanem.
A bătut-o cu o țeavă de instalații pe spate și pe cap până și-a pierdut cunoștința. Când și-a revenit a fost mutată la închisoarea Al Khatib, într-un spațiu îngust, în care se înghesuiau 23 de femei, stând în șezut, fără posibilitate să se întindă. Mirosea a sânge și a carne crudă, ca într-un abator. Era tot un „tranzit”. De acolo erau scoase la interogatoriu.
Nici nu-și amintește ce i se cerea să spună. Era și greu să-și amintească pentru că primul lucru pe care-l făcea ofițerul anchetator era s-o dea cu capul de masă. De câteva ori. Până nu mai știa nimic. Acel nimic nimic, fără niciun contur real, fără personalitate, fără amintiri, fără substanță. Un nimic absolut. Din acel nimic absolut s-a trezit într-o celulă. Cu lanțuri la gât, mâini și picioare, legată la ochi. Părea că e singură. Nu auzea niciun murmur, niciun plânset, niciun vaiet de la alte deținute. Doar un miros fetid, îngrozitor, ce o înconjura ca o mantie a morții. A privit pe sub legătura de la ochi și a zărit o femeie. Chiar era moartă, culcată pe o rână, intrată în putrefacție. Părea atât de liniștită în moartea care o izbăvise de tortură.
Fatin a început să urle și să bată în ușă, îngrozită. Ofițerul de serviciu a deschis ușa și a lovit-o în cap cu scaunul metalic de pe hol, înfundându-i o bucată de os cranian. A leșinat. A fost dusă la spitalul penitenciarului, unde au făcut-o să-și revină.
Ce a urmat apoi nu a fost altceva decât calea spre moarte: bătăi crunte, electroșocuri, împunsături cu șurubelnițe sau cu ce se găsea prin camera de interogatoriu. În celulă, noaptea, o trezeau din starea de leșin șobolanii, care o mușcau, se înfruptau din carnea ei zdrobită. Și-a scris numele cu sânge pe perete. „Să nu ne uitați, am fost aici!”.
Ajunsese ca o scândură, slabă, desfigurată, cu hainele pe care sângele se uscase în straturi. Nu avea nicio îndoială că va muri. Dar, într-o zi, bătaia a fost întreruptă de un ofițer care a intrat și le-a spus torționarilor: „Pe asta băteți-o cât vreți, dar să n-o omorâți, că e pentru schimb”. De violat n-au mai violat-o, că se zgâria pe față, se umplea de sânge, să nu se mai cunoască nimic din ea. Altele erau violate, zi de zi.
„Eu sunt, mama mea”
Fatin povestește toate aceste grozăvii înfiorătoare fără să clipească, arătându-și cicatricile, de teamă că ce povestește ea ar putea să se creadă că este o exagerare. Dar a ajuns la un moment când fața i s-a strâmbat puțin a plâns. Puțin. Cât să se vadă extraordinara ei putere de abținere.
A fost momentul când a povestit cum a ajuns în celule fața în față cu mama și sora ei. Erau la Arestul 227. Ultimul. De bun venit și de plecare, anchetatorul a apucat-o de păr și a lovit-o cu capul de ușă cu frenezie, până a umplut-o de sânge. Apoi a dus-o într-o celulă mică, plină deja de deținute, unde a împins-o cu piciorul, să încapă. În fața acesteia, într-o altă celulă, erau mama și sora ei. Iar mama ei nu a recunoscut-o. A refuzat să creadă că e ea, oricât îi repeta: „Sunt Fatin, mama mea, Fatiiiin”. „Nu, nu ești!”.
A aflat cu durere imensă că și sora ei fusese violată. Cât a fost în pușcărie, Fatin a fost dusă de gardieni să asiste la trei nașteri. Fără medicație, fără instrumente, în mâzga aceea de sânge amestecat de la atâtea femei bătute. Una din deținute, o femeie tânără, a murit imediat ce a auzit copilul plângând. A zâmbit scurt și a murit. Gardienii au luat copilul. Era al „lor”. Toate acele nașteri erau în urma violurilor.
Mahmoud, copilul rătăcit în Iadul lui Assad
Dar acele bestii nu violau doar femei. Era un băiat de 12 ani, Mahmoud, care era pus să le aducă mâncarea, o apă chioară în care, uneori, de distracție, gardienii urinau. Copilul purta doar chiloți. Fatin l-a întrebat ce-i cu el acolo, iar băiatul a spus că fusese arestat cu fratele lui, pe care l-au ucis în bătaie. Acel copil era violat în fiecare noapte, de un an de zile. Deținutele îl auzeau țipând sfâșietor.
Într-o noapte, nemaiputând suporta țipetele băiatului, toate deținutele au început să bată în uși ca protest. A doua zi au fost scoase la careu și copilul a fost violat în fața lor de către ofițerul șef, ca să le sature de proteste. Fatin l-a întâlnit pe copil mai târziu, în libertate. Libertatea aceea care își pierduse toată valoarea umană. Libertate de care acel copil nici nu mai avea nevoie. Ce să facă? Să trăiască doar ca să-și amintească ororile la care fusese supus el și alți copii? Fusese mutat la închisoarea Sednaya, altă închisoare a groazei, unde distracția principală a gardienilor era să pună copiii să se violeze între ei, după care erau violați de torționari, ca să le arate cum se „face”.
În decembrie, Fatin a aflat că soțul ei fusese împușcat mortal de un lunetist în Zabadani. Mama și sora ei au ieșit înaintea ei cu zece zile. Eliberarea ei era mereu întârziată. Când a ieșit a aflat ce se întâmplase.
Regimul nu voia s-o elibereze. Luptătorii din oraș tăiaseră conducta de apă spre Damasc, cerând eliberarea celor 27 de femei din oraș, arestate fără nicio vină. Autoritățile au fost de acord cu eliberarea a 26 de femei, nu și Fatin. Rebelii au insistat, toate sau niciuna. Până la urmă au eliberat-o și pe ea. Era 2014. A trebuit să meargă la toate posturile de arest și la toate închisorile ca să i se pună ștampilă de eliberare. La punctul de control Dimas era s-o aresteze din nou. Ajunsă acasă, în Zabadani, au primit certificate de deces ale tatălui și fratelui ei. De data asta, erau reale.
O salvă de cinci obuze la fiecare cinci minute i-au ucis fetița
Regimul n-a uitat însă de ea. Într-o zi, o salvă de cinci obuze la cinci minute distanță a prăbușit casa peste ea și copiii ei. Una dintre fetițele gemene a fost ucisă.
Și pentru ce atâta ură, se gândește Fatin și în ziua de azi? În 2002, spusese câteva vorbe într-un grup de studenți, toți niște copii de 18 ani, sperând la o viață mai liberă. În 2004 nu făcuse chiar nimic, iar în 2013 tratase răniți, datoria ei de om și de medic. Era din ce în ce mai greu să trăiești în orașul ajuns o grămadă de ruine.
Erau înconjurați de armata regimului și de gruparea teroristă Hezbollah, din Liban. Rămăsese acasă cu patru copii și o prietenă. Mai rămăseseră patru femei în oraș, restul fugiseră printr-un tunel săpat de rebeli între Zabadani și Madaya, un orășel vecin. Ea rămăsese să îngrijească răniții.
Nici luptătorii nu mai făceau față. Rămăseseră fără muniția pe care o procurau din Liban. Hezbollah le tăiase accesul. A trimis și Fatin copiii prin tunel la Madaya, la bunicii ei, continuând să îngrijească răniții și bolnavii. Până la urmă, ONU a mediat predarea orașului. Știindu-se ura regimului față de ea, nu a plecat cu autocarele spre provincia din nord, Idlib, și nici prin Crucea Roșie din Siria, în care nimeni nu avea încredere, pentru că lucra cu regimul. A fost luată cu mașinile ONU care au scos 126 de răniți în Liban. Orașul lor, odată stațiune turistică, a rămas în mâinile grupării Hezbollah.
Dr. Fatin Ramadan a lucrat ca medic de campanie - chirurgie ortopedie – în Idlib, în 2016, doctor la urgențe în spitalele de front de la granița turco-siriană, medic coordonator în taberele de refugiați Batmaan, Dyiarbakir pentru Centrul Orientul Mijlociu pentru Studii Globale (2016-2017), doctor la urgență la spitalul Rai de la granița turco-siriană – 2019; medic ginecolog în spitale turcești pentru paciente din Siria.
Acum are reședința în Franța și, prin fundația și organizațiile înființate, ajută femei care au fost în închisorile regimului, cărora le este foarte greu să se reintegreze în societate. Anatema închisorilor lui Assad este prea greu de dus pentru femei. Totodată, documentează cazurile de tortură, viol, ucideri extrajudiciare pentru a fi prezentate în justiție.
Fatin este puternică și dă din puterea ei și altor femei, pentru că cei responsabili de atrocitățile comise trebuie deferiți justiției.
„În spatele fiecărei femei puternice se află ea însăși... apoi ea însăși... apoi ea însăși”, spune Fatin.
„Celor care încearcă să mă rupă și să-mi oprească lupta, vă spun că fiecare atac pe care îl lansați asupra mea nu va face decât să-mi sporească determinarea de a merge înainte. Nu mă voi opri niciodată. Cred în puterea îndârjirii și a voinței și cred că a lupta pentru dreptate și schimbare merită toate sacrificiile. Am pierdut fiica, soțul, tatăl, fratele. Mama și surorile au fost arestate împreună cu mine. N-am murit, voi continua să lupt pentru principiile în care am crezut și încă mai cred.”
