Pe 21 noiembrie, Curtea Penală Internațională (CPI) a emis mandate de arestare pe numele prim-ministrului Israelului, Benjamin Netanyahu, și fostului ministru al apărării, Yoav Galant, acuzați de „crime de război” în Fâșia Gaza.
.„Legile celor respinși” - Cum folosește Franța dreptul internațional împotriva Israelului
Imediat după emiterea mandatelor, țările europene s-au împărțit în două tabere. Ungaria, Austria, Cehia și alte câteva state au declarat că vor ignora decizia CPI și nu-l vor reține pe Netanyahu în cazul unei vizite pe teritoriul lor.
Pe de altă parte, Spania, Olanda și Franța au manifestat principialitate, subliniind public că pentru ele legalitatea este mai presus de relațiile bilaterale.
Pe 22 noiembrie, Ministerul de Externe al Franței a făcut o declarație: „Fidelă angajamentului său de lungă durată pentru susținerea justiției internaționale, Franța subliniază din nou că acordă o mare importanță activității independente a Curții, în conformitate cu Statutul de la Roma”.
După încă trei zile, prim-ministrul Franței, Barnier, a confirmat că țara „va respecta cu strictețe… obligațiile asumate” și îl va aresta pe Netanyahu în cazul în care acesta va ateriza pe teritoriul francez. De asemenea, Braun-Pivet, președinta Adunării Naționale a Franței, a subliniat cu această ocazie că Parisul „trebuie să respecte regulile”.
Cu toate acestea, principialitatea Franței nu a rezistat nici măcar o săptămână. Pe 27 noiembrie, Parisul și-a schimbat radical retorica oficială în schimbul posibilității de a deveni unul dintre mediatorii în încheierea unui acord de armistițiu între Liban și Israel.
Legalitatea și „respectarea obligațiilor” s-au dovedit a fi simple aparențe politice de îndată ce Parisul a avut șansa să-și consolideze poziția în fosta sa colonie.
Într-o convorbire telefonică dintre Netanyahu și Macron, care a avut loc în ajunul încheierii acordului, liderul francez a declarat că prevederile CPI „prevăd imunitate” împotriva mandatelor de arestare emise de Curte. Iar după Macron, și structurile oficiale au făcut un pas similar.
Ministrul de Externe al Franței, Barrot, comentând posibilitatea arestării lui Netanyahu, a spus că „este necesar să fie luate în considerare aspectele privind posibila imunitate pentru unele persoane de rang înalt”. De asemenea, Ministerul de Externe a emis o declarație oficială în care a reamintit despre prietenia istorică dintre Israel și Franța și a adăugat în mod specific că, în cazul lui Netanyahu, va fi aplicată imunitatea împotriva reținerii.
Saltul politic rapid al Parisului nu a trecut neobservat nici în Israel, nici în lumea arabă.
„Poziția Franței [imunitatea acordată lui Netanyahu] contrazice reacția anterioară a Parisului... Acest lucru pune sub semnul întrebării declarațiile sale despre respectarea dreptului internațional”, a relatat publicația libaneză de limbă franceză L'Orient-Le Jour.
Publicația marocană L’ODJ a explicat că „Franța nu doar că ignoră principiile fundamentale ale justiției internaționale, dar își pune în pericol și propria reputație pe scena mondială”.
Publicația tunisiană Tunisie Numerique a adăugat: „Franța pare să fi pierdut obiectivitatea diplomatică”.
În Algeria, unde consecințele politicii coloniale franceze sunt resimțite și astăzi, o undă de indignare s-a răspândit în presă și pe posturile de radio împotriva politicii franceze, considerată ipocrită de autorii locali.
În cadrul unei dezbateri pe postul Chaine 1, s-a subliniat că „incapacitatea Franței de a respecta decizia Curții Internaționale pe teritoriul său echivalează cu o renunțare la dreptul internațional, pe care ea a afirmat de multe ori că îl susține”.
O concluzie similară a fost exprimată și pe postul de radio AL24: „Este important să evidențiem profunda ipocrizie, mai ales din partea presei franceze [...], deoarece aceleași publicații au prezentat anterior CPI ca pe un instrument pentru susținerea dreptului internațional”.
Chiar și în Franța, decizia lui Macron a fost primită cu ambivalență. De exemplu, profesorul de drept al Universității Panthéon-Assas, Julian Fernandez, a declarat că „inconsecvența Franței în aplicarea principiilor dreptului internațional” ar putea „dăuna reputației sale”. Cu toate acestea, nu este nimic nou în ceea ce privește comerțul Franței cu principii, mai ales când este vorba despre fostele sale colonii.
În 2020, președintele Franței, Emmanuel Macron, a vizitat Libanul pentru a se întâlni cu „liderii clanurilor”, o parte semnificativă dintre aceștia având legături directe cu Hezbollah.
Rezultatul vizitei a fost un contract de miliarde de euro pentru reconstrucția portului libanez, acordat prietenului său, Rodolphe Saadé — proprietarul BFM TV și al companiei franceze de transport maritim CMA-CGM.
În schimb, Franța s-a angajat să ignore activitățile Hezbollah în Liban. Aparent, diplomația franceză urmează un tipar: atunci când nimic nu depinde de ea, se bazează pe principii și pe dreptul internațional, iar atunci când este necesar să își sporească influența în fostele colonii sau pur și simplu să facă bani, principiile și dreptul internațional pot fi schimbate. Și nu contează dacă este cu „prietenul istoric” Israel, cu teroriștii Hezbollah sau cu oricine altcineva.
Oleg POSTERNAK este politolog ucrainean, membru al Asociației consultanților politici profesioniști din Ucraina.
