„La sfârșitul lunii martie am avut dureri de cap ușoare. M-am dus la medic, care inițial nu a luat simptomele foarte în serios”. Diagnosticul a fost ”răceală”. Lui Schmidtgen îi curgea nasul și tușea. Simptomele au persistat.
Medicul a prescris antibiotice, dar acestea nu au fost de niciun folos. Schmidtgen a mers din nou la medicul său de familie, a cărui reacție a fost cu totul alta de această dată. ”A chemat imediat o ambulanță care m-a condus la cea mai apropiată clinică”. Acolo a fost testat pentru coronavirus, testul fiind pozitiv. ”Am stat în patul de spital timp de două zile. Mă simțeam tot mai rău, iar doctorii m-au introdus în comă artificială“. Se întâmpla pe 4 aprilie.
Pierderea memoriei
Schmidtke a fost în comă timp de trei săptămâni, plămânii i-au cedat, i s-a făcut o incizie în trahee și a fost ventilat artificial. Bărbatul nu-și mai poate aminti nimic din toate acestea, experiența parcă nici nu a existat.
”Pacientul suferă de o așa-numită amnezie retrogradă”, explică medicul curant Silvia Lindenberg. Ea a avut grijă de pacient încă din iunie, când acesta a fost transferat la centru pentru reabilitare timpurie și ventilație din Nümbrecht. Acest tip de urmări pe termen lung afectează mulți pacienți cu coronavirus.
„Nu-și amintește aproape nimic, de pildă cum au ajuns la spital și ce s-a întâmplat după aceea. Toate aceste momente sunt doar amintiri vagi pentru el”, explică neurologul Silvia Lindenberg.
De altfel, Schmidtgen nu poate spune nimic nici despre simptomele care l-au chinuit sau despre cum s-a simțit în prima fază a bolii. Toate aceste amintiri s-au evaporat. La un moment dat, soția și medicii i-au relatat tot ceea ce i s-a întâmplat. ”Parcă nu ar fi vorbit despre mine, ci despre o cu totul altă persoană”, povestește bărbatul de 66 de ani.
Clipe de coșmar
Schmidtgen prezintă un tablou clinic tipic unui pacient cu Covid: ”Avea o tromboză venoasă profundă, o dublă embolie pulmonară - în stânga și în dreapta. A avut mai multe infarcte cerebrale, cu sângerare”, spune Lindenberg. Aceasta a tratat o sumedenie de cazuri grave și aproape fără speranță în secția de reabilitare.
Însă cazul lui Peter Schmidtgen este unul dintre cele mai grave din câte a întâlnit până acum, spune specialista.
„Plămânii lui erau într-o stare foarte precară. Organul își încetase aproape complet activitatea, deoarece nu se mai putea oxigena”, spune Lindenberg. În cele din urmă, pacientul a fost conectat la un plămân artificial.
”A avut mai multe lovituri, a fost paralizat pe partea stângă, fără a-și mai putea mișca brațul”, descrie situația medicul, care are o îndelungată experiență cu pacienții necesitând reabilitare, inclusiv cu cei care au suferit de COVID-19 și care au suferit sau încă se mai confruntă cu efecte severe pe termen lung, cum se întâmplă și cu Schmidtgen.
Înapoi în propria viață
Când în sfârșit medicii l-au scos din comă pe Peter Schmidtgen, pacientul cântărea doar 60 de kilograme, fața lui era palidă și privirea pierdută. ”Am fost îngrozit când m-am văzut în oglindă pentru prima dată după ieşirea din comă. Știam că am fost întotdeauna slab, dar acum eram sfrijit. Din greutatea corporală anterioară (77 kg), au rămas doar aproximativ 60 de kilograme. La început, nu putea decât să se întindă, altceva era de neimaginat.
Plâmânii lui Peter Schmidtgen: părțile albe reprezintă zonele afectate
Diverși terapeuți au grijă de Schmidtgen, încercând să-l repună pe picioare într-o oarecare măsură. Este un demers dificil, dar atitudinea și umorul, pe care nu le-a pierdut, îi dau putere. ”Terapeuții vin la mine de trei până la patru ori pe zi. Este o combinație între zăhărel și nuia. În mod natural eu sunt mai degrabă leneș. Asta nu mă ajută acum. Vreau să mă întorc la viața mea”.
Cu ajutorul medicilor, terapeuților și asistenților medicali, Schmidtgen face progrese, dar cu pași mici. Încetul cu încetul, poate face unele dintre lucrurile pe care cei mai mulți oameni le consideră de la sine înțelese. ”De pildă, mă pot spăla în totalitate astăzi, cât de cât. Acum câteva săptămâni, acest lucru nu ar fi fost posibil. Eram spălat în pat. Era îngrozitor”.
Mai mult, bărbatul poate acum parcurge distanțe scurte. ”Când a sosit la noi, m-am gândit: Doamne, ce putem face cu el? Cât de mult îl putem ajuta? Iată însă că el a depășit previziunile mele inițiale. Și când mă gândesc că acum o lună și jumătate nu se putea deplasa de la pat până la balcon, pe o distanță de vreo patru pași”, spune Lindenberg.
Schmidtgen nu a avut boli anterioare. În afară de vârstă, nu se încadra în grupurile de risc. Nu era supraponderal, nu avea tensiune arterială crescută, nu își ducea zilele lenevind pe canapea. ”Am fost mereu sănătos, activ fizic. Mă plimbam des cu bicicleta, iar iarna mergeam la schi în vacanță. Numai ceilalți erau bolnavi, eu nu. Mereu m-am gândit: chestia asta nu ți se poate întâmpla ție. Nu am avut niciodată nimic de-a face cu bolile”.
În 2020, el și soția lui au vrut să își îndeplinească un vis: șase săptămâni în Australia pe cont propriu. Zborul și cazarea au fost rezervate. Apoi Australia a impus o interdicție de intrare din cauza pandemiei și zborurile au fost anulate. Schmidtke este fericit că nu au putut începe călătoria. ”Coronavirusul ar fi putut să mă prindă undeva în pustietatea australiană fără nicio îngrijire medicală”.
Atâta timp cât a fost sănătos, a crezut întotdeauna că este imun la orice. ”Acum am constatat că nu este chiar așa. Și dacă mă gândesc la oamenii care neagă virusul și care nu îl iau în serios, dacă mă gândesc la cei care cred că așa ceva nu li s-ar putea întâmpla, să se uite la mine, sunt un exemplu bun. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că sunt încă în viață. I se poate întâmpla oricui”.
Silvia Lindenberg nu poate decât să fie de acord cu Schmidtgen. Persoanele care neagă coronavirusul nu au speriat-o, ci au înfuriat-o. ”Ar fi bine dacă acești oameni ar putea vedea cum arată de fapt o unitate de terapie intensivă în vremuri de Covid. Cred că este foarte important ca oamenii să se lovească ei înșiși de situație. Chiar dacă mulți sunt supărați, nu trebuie să încetăm să atragem atenția din nou și din nou: COVID-19 este o boală gravă pe care nu o puteți duce ușor”.
Pas cu pas
Schmidtgen se descrie drept luptător. În ciuda a tot ceea ce a trăit în această perioadă, și-a menținut perspectiva pozitivă asupra vieții. ”Tot ce am făcut înainte nu mai pot face. De fapt, asta ar trebui să fie o povară pentru mine. Dar eu nu sunt așa. Cred că pot să revin la normalitate”.
Prietenii și rudele care îl contactează în mod regulat sunt foarte importanți pentru el. De asemenea, este fericit că are o soție iubitoare - la rândul ei testată pozitiv, cu o ședere în spital timp de două săptămâni, dar cu un parcurs ușor al bolii.
S-au căsătorit în 2003 și au călătorit mult împreună. Au explorat Botswana, Argentina, Chile și multe alte țări. Au fost chiar și pe Muntele Everest. ”Atunci am simțit pentru prima dată ce înseamnă să nu poți respira. La o astfel de altitudine oxigenul este foarte rarefiat. Respiri repede, dar oxigenul care susține viața pur și simplu nu ajunge”, povestește Schmidtgen. Acum doi ani, el și soția sa se aflau în Antarctica. ”Dacă gândești pozitiv, viața te va recompensa”, crede el.
