În timp ce fostul președinte Donald Trump poate părea dezinteresat de complexitatea luptei Ucrainei împotriva agresiunii rusești, potențiala sa revenire la Casa Albă ar avea consecințe profunde asupra războiului, forțând în esență Ucraina să fie de acord cu termeni pe care altfel nu i-ar accepta.
În ultimele zile, senatorul de Ohio J.D. Vance, candidat alături de Donald Trump pentru funcția de vice-președinte al SUA, a prezentat o viziune în materie de politică externă care garantează victoria președintelui rus Vladimir Putin, pledând pentru un plan de pace care ar îngheța conflictul de-a lungul liniilor de luptă actuale, oferind efectiv Rusiei controlul asupra teritoriilor sale ocupate și obligând Ucraina la neutralitate, ceea ce înseamnă și promisiunea de a nu adera nici la NATO, nici la Uniunea Europeană. El a sugerat, de asemenea, că Europa și nu Rusia (nici Statele Unite) ar trebui să suporte costurile unei reconstrucții estimate la aproape un trilion de dolari.
Deși pare o capitulare, aceasta se aliniază unui nou izolaționism republican care provine dintr-o combinație de oboseală de război, populism economic și scepticism față de instituțiile internaționale. Există o înclinație crescândă de a acorda prioritate problemelor interne, cum ar fi economia și imigrația, mai degrabă decât de a fi polițistul lumii - și un dispreț față de alianțele globale, cum ar fi NATO, mulți considerând aceste angajamente drept poveri care avantajează națiunile străine în detrimentul intereselor americane.
Așadar, dacă Trump și Vance se vor impune în noiembrie, Ucraina se va confrunta cu un pivot existențial. Kievul nu va avea de ales decât să câștige în mod decisiv până în ianuarie 2025 sau să se confrunte cu o presiune imensă pentru a negocia condiții care i-ar putea modifica definitiv integritatea teritorială și suveranitatea.
Prin urmare, este urgent să contemplăm și să scoatem la suprafață cum ar putea arăta alte scenarii ale finalului acestui conflict. Ar putea exista alternative care să nu recompenseze agresiunea lui Putin în mod atât de dramatic? Calmarea agresivității unui tiran nu este o poziție care să fi fost recompensată cu pace de-a lungul istoriei.
Există vreo modalitate de a-l convinge pe președintele ucrainean Volodimir Zelenski să renunțe la poziția sa maximalistă, care insistă asupra unei retrageri complete a Rusiei din teritoriile ocupate și pretinde că frontierele interne ale Uniunii Sovietice, adesea absurde, erau cumva sacrosancte?
În spatele ușilor închise, oficialii și analiștii politici și militari schițează deja posibile soluții pentru acest război. Trei modele emergente oferă o perspectivă asupra modului în care conflictul s-ar putea încheia, fiecare implicând propriul set de riscuri și oportunități pentru viitorul Ucrainei.
Modelul coreean: Un conflict nerezolvat
Un rezultat potențial amintește de situația din Peninsula Coreeană, unde o încetare a focului în 1953 a lăsat Coreea de Nord și Coreea de Sud blocate într-un impas militar.
Conflictul a rămas înghețat timp de decenii, ambele părți continuând să pretindă dreptul de a se reunifica în propriile condiții. În acest scenariu, Ucraina și Rusia ar putea ajunge la un impas similar, în care niciuna nu obține o victorie militară clară, dar o încetare a focului menține pacea fragilă în vigoare.
Acest lucru ar crea o frontieră puternic militarizată, asemănătoare Zonei Demilitarizate (DMZ) din Coreea, unde tensiunile rămân ridicate și ciocnirile sporadice reprezintă o amenințare constantă.
Visul reunificării ar persista, dar sub viziuni foarte diferite: Ucraina încearcă să își redobândească suveranitatea deplină în interiorul granițelor sale recunoscute la nivel internațional, iar Rusia încurajează mișcările separatiste și dorește în mod deschis distrugerea Ucrainei moderne - dar se mulțumește pentru moment cu câștigurile sale din Luhansk, Donețk și Crimeea.
Finlandizarea: suveranitate cu un anumit preț
O altă soluție posibilă se bazează pe experiența Finlandei în Războiul de iarnă din 1940 cu Uniunea Sovietică.
După un conflict scurt, dar brutal, Finlanda a cedat teritoriu URSS pentru a-și menține independența - dar a fost obligată să fie neutră în conflictele globale ulterioare. Acordul a permis Finlandei să evite o intervenție sovietică ulterioară, având în același timp grijă să nu provoace vecinul său mult mai mare.
Aplicat Ucrainei, un acord similar ar putea implica cedarea oficială de către Kiev a Crimeei și a unor părți din estul său către Rusia în schimbul unui angajament de neutralitate, împiedicând astfel Ucraina să adere la NATO sau la orice altă alianță militară.
Ucraina și-ar păstra independența, eliberându-se de sub dominația directă a Rusiei, dar ar exista în umbra influenței Moscovei.
Aceasta pare să fie viziunea lui Trump și ar fi profund nepopulară în Ucraina. După ani de luptă pentru a-și afirma suveranitatea și a se alinia la Occident, acceptarea câștigurilor teritoriale rusești ar fi o pastilă amară pentru guvernul și poporul ucrainean.
Aceasta ar oferi o cale către pace, dar ar lăsa Ucraina vulnerabilă și forțată să adopte o poziție neutră, care ar putea să-i împiedice aspirațiile pe termen lung.
Planul Rasmussen: victorie ucraineană
Planul în șapte puncte pentru Ucraina, prezentat de fostul secretar general al NATO Anders Fogh Rasmussen la summitul democrației de la Copenhaga din mai 2023, conturează o strategie pentru asigurarea victoriei Ucrainei și a stabilității pe termen lung.
Planul, elaborat de Alianța pentru Democrații a lui Rasmussen, prevede acordarea unui sprijin militar susținut Ucrainei până când aceasta va putea adera la NATO, retragerea completă a forțelor ruse și restabilirea integrității teritoriale a Ucrainei, inclusiv a Crimeei.
De asemenea, pune accentul pe tragerea la răspundere a Rusiei pentru crimele de război, reconstruirea Ucrainei cu asistență occidentală și integrarea Ucrainei în UE și NATO. El respinge orice formă de compromis cu Rusia, considerând că numai o victorie decisivă va aduce o pace durabilă.
Prin integrarea Ucrainei în structurile euro-atlantice, planul vizează schimbarea permanentă a raportului de forțe în Europa, asigurând suveranitatea și stabilitatea Ucrainei.
Cu toate acestea, viziunea acestui plan necesită sprijin occidental pe termen lung - militar, financiar și politic - într-un moment în care oboseala războiului este în creștere. Deși ambițios, succesul planului depinde de angajamentul internațional susținut și de capacitatea Ucrainei de a menține impulsul militar împotriva forțelor mai mari ale Rusiei.
Este sigur să spunem că Trump nu va fi de acord cu acest lucru - și chiar și Harris ar putea ezita în cele din urmă. Planul Rasmussen nu stabilește un calendar, astfel încât este posibil să presupunem că și el îl consideră o viziune utopică pentru viitor. El lasă în alb faza interimară, iar noi am dori să propunem una.
O Ucraină divizată: revenirea la Germania războiului rece
Acest scenariu ar fi unul postbelic, asemănător Germaniei Războiului Rece, în care Ucraina este împărțită în două entități separate, fiecare aliniată cu puteri globale opuse. Vestul Ucrainei s-ar integra în NATO și în Uniunea Europeană, ceea ce ar fi un mare avantaj pentru Zelenski. Însă o parte din estul Ucrainei, inclusiv Crimeea și o mare zonă din Donețk și Luhansk, ar rămâne sub control rusesc. Acest lucru ar oficializa actuala diviziune de facto, creând o nouă realitate geopolitică pe flancul estic al Europei.
Linia de demarcație nu ar include toate zonele anexate de Rusia, deoarece frontul actual se adâncește în estul Ucrainei. Astfel, fiecare parte va putea declara o formă de victorie, iar întreaga configurație va avea un aer de interimat.
O astfel de divizare ar fi, desigur, plină de pericole. Integritatea teritorială a Ucrainei ar fi iremediabil compromisă, iar divizarea ar putea alimenta și mai mult tensiunile dintre NATO și Rusia.
Dar pentru mulți, ar putea părea o modalitate pragmatică de a preveni un război total, recunoscând în același timp realitățile geopolitice ale regiunii. În mod critic, ar exista posibilitatea unei reunificări, așa cum s-a întâmplat în Germania - ceea ce ar însemna realizarea obiectivelor lui Rasmussen la un moment dat în viitor.
Cu toate acestea, spre deosebire de divizarea Germaniei din timpul Războiului Rece, această împărțire ar fi mai complexă, având în vedere absența unei linii clare între sferele de influență americană și rusă, care ar împiedica SUA să fie garante ale păcii.
O posibilă soluție pentru furnizarea de forțe de menținere a păcii și alte roluri ar putea fi contraintuitivă: aducerea Chinei. Pentru China, aceasta ar putea fi o oportunitate de a-și consolida rolul de intermediar al puterii globale, depășind influența sa economică tradițională pentru a acționa ca și garant al păcii. Aceasta ar putea face din China un jucător de echipă la nivel global. Există o anumită eleganță aici.
Dacă vicepreședintele Kamala Harris obține președinția, Zelenski va câștiga mai mult timp - poate între șase luni și un an - timp în care se așteaptă ca ea să mențină abordarea actuală a președintelui Joe Biden: ajutor militar și economic susținut, sprijin diplomatic continuu și eforturi pentru a menține NATO unit împotriva Rusiei.
Deși acest lucru ar oferi Ucrainei resursele de care are nevoie pentru a continua să lupte, Harris s-ar confrunta în continuare cu oboseala tot mai mare față de război, atât din partea aliaților europeni, cât și din cea a alegătorilor americani, mulți dintre aceștia fiind din ce în ce mai îngrijorați de costul financiar al susținerii Ucrainei într-un conflict fără sfârșit.
Cu cât războiul se prelungește, cu atât Rusia beneficiază mai mult de rezervele sale de forță de muncă și de reziliență economică. Putin își poate permite să aștepte, în timp ce Ucraina nu.
Așadar, realitatea crudă este că, indiferent de cine va câștiga alegerile din 2024 din SUA, Ucraina are tot mai puține șanse să își revendice teritoriile pierdute. Alegerile Kievului sunt din ce în ce mai constrânse de forțe aflate în afara controlului său. S-ar putea să fie timpul ca Zelensky să mai împrumute ceva din Germania: cuvântul realpolitik.
Mihai Răzvan Ungureanu este fost prim-ministru și ministru de externe al României, a condus serviciul de informații externe al țării și este profesor de istorie la Universitatea din București.
Dan Perry este fost editor pentru Orientul Mijlociu la Cairo și editor pentru Europa/Africa la Associated Press la Londra, fost președinte al Asociației presei străine din Ierusalim și autor a două cărți; urmăriți-l la danperry.substack.com.
Opiniile exprimate în acest articol aparțin autorilor.
