Cum a susținut Ceaușescu Israelul în războiul prin care a cucerit Fâșia Gaza? În 1967 a avut loc așa-numitul „război de șase zile” care a opus statului evreu mai multe țări arabe - Egipt, Siria și Iordania - care nu se împăcaseră cu crearea statului israelian în 1948. Conflictul s-a încheiat rapid, israelienii impunându-se în fața arabilor și ocupând mai multe teritorii, printre care și Fâșia Gaza.
Cum a susținut Ceaușescu Israelul în războiul prin care a cucerit Fâșia Gaza? A sabotat planul URSS
Recent, președintele SUA, Donald Trump a lansat o propunere surprinzătoare, anunțându-și intenția ca Statele Unite să preia Fâșia Gaza de la Israel, unul dintre punctele fierbinți ale tensiunilor israeliano-arabe.
În regiunea respectivă, fieful grupării teroriste Hamas, bombardată și distrusă masiv de atacurile israeliene, ca răspuns după masacrul din 7 octombrie 2023 comis de Hamas, trăiesc circa 2 milioane de palestinieni care și astăzi se consideră refugiați.
După 400 de ani de dominație a Imperiului Otoman, zona a devenit posesiune britanică în urma Primului Război Mondial. Situația s-a menținut până după Al Doilea Război Mondial.
Citește și: De ce vrea Trump Fâșia Gaza? Război pentru exportul de gaze din Mediterana spre Europa
În 1947, după mai mult de două decenii de dominație britanică, Organizația Națiunilor Unite a propus un plan de împărțire a Palestinei în două părți: un stat evreu independent și un stat arab independent, conform history.com.
Orașul Ierusalim, care era revendicat drept capitală atât de evrei, cât și de arabii palestinieni, urma să fie un teritoriu internațional cu un statut special.
Majoritatea liderilor evrei au acceptat planul, însă mulți arabi palestinieni - unii dintre ei luptând activ împotriva intereselor britanice și evreiești în regiune încă din anii 1920 - s-au opus vehement.
Unii lideri arabi au susținut că ei reprezentau majoritatea populației și că ar trebui să li se acorde mai mult teritoriu. Ca reacție la planurile ONU au început să formeze armate de voluntari în toată Palestina.
Tancuri israeliene acționând în timpul „războiului de șase zile” din iunie 1967 - Foto: Profimedia Images
În mai 1948, la mai puțin de un an după introducerea Planului de împărțire a Palestinei, Marea Britanie s-a retras din Palestina, iar Israelul s-a declarat stat independent, implicând dorința de a pune în aplicare Planul de împărțire.
Aproape imediat, armatele arabe vecine au intervenit pentru a împiedica înființarea statului israelian.
Războiul arabo-israelian din 1948 care a urmat - primul conflict militar major între cele două tabere - a implicat Israelul și cinci națiuni arabe - Transiordania (în prezent Iordania), Irak, Siria, Egipt și Liban.
Până la sfârșitul războiului, în iulie 1949, Israelul a controlat mai mult de două treimi din fosta posesiune britanică, în timp ce Iordania a preluat controlul asupra Cisiordaniei, iar Egiptul asupra Fâșiei Gaza.
Tensiunile s-au menținut și pe perioada următoarelor două decenii, escaladând din nou în 1967. De data aceasta, Israelul a înfruntat o coaliție arabă formată din Egipt, Siria și Iordania.
Citește și: Cum a ratat Nicolae Ceaușescu Premiul Nobel pentru Pace, în 1978? A făcut o criză de nervi
La 5 iunie 1967, Israelul a ripostat faţă de blocarea strâmtorii Tiran de către Egipt, petrecută în luna mai a aceluiaşi an.
Aviaţia statului evreu a bombardat 11 aerodromuri militare egiptene, distrugând astfel cea mai mare parte a flotei aeriene. Astfel, Egiptul şi-a văzut capacitatea de reacţie drastic limitată.
În zilele următoare, Israelul a ocupat Fâşia Gaza, partea de est a Ierusalimului, Înălţimile Golan. Ostilităţile s-au încheiat după şase zile, în 10 iunie cu victoria zdrobitoare a statului evreu, Fâșia Gaza trecând sub controlul acestuia.
Dar, pe 6 iunie, în a doua zi a războiuui, a fost convocată la Moscova şedinţa Comitetului Politic Consultativ (CPC) a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, din care făceau parte statele europene comuniste „sateliți” ai Uniunii Sovietice.
Sovieticii plănuiseră elaborarea și aprobarea unui document prin care se condamna Israelul ca „stat agresor", în conflictul ce era în plină desfășurare. Ținând cont de influența Moscovei, totul părea o simplă formalitate.
Dar noul lider de la București, Nicolae Ceaușescu - ajuns în fruntea României cu oar doi ani înainte - a refuzat să semneze documentul. Mai mult, prin argumentele aduse a făcut ca acesta să nu mai fie semnat de nicio altă țară, el fiind lăsat într-un sertar.
Avioanele israeliene Mirage, de producție franceză, au distrus la sol aviația egipteană, în timpul „războiului de șase zile” - Foto: Profimedia Images
Din notele făcute de traducătorii români prezenţi la întâlnirea din 7 iunie 1967, a doua zi a ședinței, se cunosc acum, cu exactitate, discuţiile de atunci. Atât de mare era secretul subectului discutat, încât stenografii n-au fost admişi la discuțiile între liderii comuniști.
Notele traducătorilor au înregistrat şi discuţiile dintre Nicolae Ceauşescu, liderul României, şi Ion Gheorghe Maurer, prim-ministru, cu alţi parteneri în pauzele întrunirii. Toate acestea au fost publicate de Petre Otu în revista „Dosarele istoriei" (1997), conform adevarul.ro.
Filmul întâlnirii a debutat cu informarea făcută de Leonid Brejnev, durul conducător al Uniunii Sovietice de atunci. Au luat apoi şi ceilalţi cuvântul.
Susţinându-l pe Brejnev, liderul cehoslovac Antonin Novotny menţiona astfel provocările arabe.
„În ultimul timp, Gamal Abdel Nasser (n.r. - preşedintele Egiptului) a căutat să ne convingă că a sosit momentul ca Israelul să fie lichidat. Cu câteva zile înainte de această şedinţă, s-a întors din Siria ministrul nostru al Apărării. Sirienii ne-au informat că ei vor zdrobi Israelul”, a spus Novotny.
La rândul său, Iosip Broz Tito, legendarul conducător al Iugoslaviei comuniste, a anunțat ajutorul pe care țara sa îl acordă arabilor - 50.000 tone de porumb - confirmănd planul lui Nasser de distrugere a Israelului.
Dar „avem nevoie de Nasser”, iar a fi de partea lui înseamnă a dejuca „planurile de agresiune ale imperialismului”, mai sublinia Tito.
Stilourile erau pregătite, documentele întocmite și se părea că liderii comunițti vor scăpa mai repede din ședință.
Dar, a urmat momentul care avea să dea totul peste cap: intervenția lui Ceaușescu. Cu o uluitoare fermitate, el a răsturnat ceea ce părea limpede în comunicările dinainte.
El a prevestit victoria Israelului în război, nicidecum distrugerea lui și a refuzat să recunoască statul evreu drept „agresor”
Citește și: VIDEO Ultima vizită a lui Ceaușescu. De ce s-a dus în Iran când în România izbucnise revoluția?
„Conducerea PCR, analizând situaţia în zilele când a început încordarea, a ajuns la concluzia că trebuie să se facă totul pentru a împiedica izbucnirea războiului.
Deşi, atât din punctul de vedere al dotării cu armament, raportul de forţe era în favoarea arabilor, din analiza capacităţii de luptă a armatelor ţărilor în conflict, noi am ajuns la concluzia că ţările arabe nu pot câştiga un asemenea război.
De aceea, noi am lansat un apel către ţările arabe şi Israel în care ceream să se facă totul pentru rezolvarea problemelor litigioase pe cale paşnică pentru a nu se ajunge la război”, spunea liderul României comuniste.
Era bine, mai adăugat diplomatic Ceauşescu, să se fi acordat arabilor ajutor, dar nu
s-ar fi schimbat situaţia în favoarea lor. Mai bune ar fi fost soluţiile în favoarea păcii şi retragerea armatelor în graniţele lor.
„Problemele din această zonă să fie rezolvate atât în favoarea ţărilor arabe, dar să se asigure, în acelaşi timp, existenţa Israelului", a încheiat Ceauşescu.
Totuși, majoritatea țărilor din Tratatul de la Varşovia înclinau să-i ofere ajutor lui Nasser pentru menţinerea la putere.
A urmat împotrivirea lui Ianos Kadar, liderul Ungariei, şi Wladyslaw Gomulka, liderul Poloniei, „încălziți” de cutezanța ui Ceaușescu.
Apoi, problema s-a tranşat în momentul în care Brejnev le-a comunicat partenerilor ultimele ştiri primite. Se estima că Nasser va pierde puterea în Egipt, deci nu avea nicio șansă să câștige conflictul.
Totuși, Brejnen insista pe menționarea Isaelului ca „stat agresor” în documentul ce urma să fie semnat, considerând că, prin aceasta, se condamnă, de fapt, „o acțiune imperialistă”.
Paradoxal, singurii care au fost de acord să lucreze cu sovieticii la finalizarea comunicatului comun al ședinței, au fost chiar Ceaușescu și Maurer. Dar n-a fost chip să se ajungă la un numitor comun.
„Textul dumneavoastră este neutru. Nu putem accepta aşa ceva”, le-a reproșat liderilor români Nikolai Podgornîi, şeful Sovietului Suprem, care elaboraseră un „contraproiect” la cel sovietic..
În replică, Nicolae Ceaușescu a spus că găsește textul sovietic „inacceptabil” și că „Nu suntem de acord să definim Israelul drept agresor”.
Procedând altfel, a argumentat el, sovieticii vor izola ţările socialiste de mişcarea progresistă din Occident. Căci toate partidele comuniste din Occident au făcut declaraţii publice fără să incrimineze Israelul ca agresor.
Astfel încheiată discuţia cu sovieticii, în pauza ce-a urmat, Tito şi Todor Jivkov, conducătorul bulgar, l-au abordat pe Ceauşescu încercând să-l aducă pe„ calea cea bună”.
Dar șeful PCR a fost prompt și ferm. „După informaţiile noastre”, i-a spus Ceauşescu lui Tito, Nasser se recunoscuse „împins în acest război". Şi le-a dat a înţelege că tocmai de sovietici. „Dracu' ştie!", s-a eschivat imediat Tito, schimbând subiectul.
Apoi, Ceauşescu i-a explicat calm lui Jivkov că, prin declaraţia de a nimici Israelul, arabii şi-au tăiat singuri craca de sub picioare. Căci lupta lor antiimperialistă, pentru unitate naţională şi progres nu poate fi legată de lichidarea statului Israel.
După pauză, Ceauşescu a anunţat în plenul ședinței că România nu-și poate însuși, deci nici semna documentul respectiv în forma pregătită de sovietici.
„Tovarăşi am o problemă principială. Delegaţia noastră nu poate să-şi însuşească acest comunicat”, spune el. Apoi, a propus ca documentul să conțină numele statelor care l-au susținut, iar România să fie ștearsă din acesta..
Derutați de poziția delegației române, până la urmă, ceilalți lideri comuniști au decis ca actul să fie păstrat la CC al PCUS, la Moscova, fără să mai vadă lumina zilei.
Ulterior, în convorbirile pe care le-au avut cu Leoni Brejnev, atât premierul Marii Britanii, dar și președinții SUA și ai Franței au aflat despre opoziția României în fața ordinului sovietic.
Pentru Ceaușescu începea scurta eră de glorie, în care politica sa de desprindere față de Moscova a câștigat încrederea liderilor Occidentali, care l-au creditat mai mult decât trebuia și după ce s-a transformat într-un dictator paranoic și megaloman, care vorbea despre suveranitate și „neamestecul în treburile interne” doar pentru ca nimeni altcineva să nu-și bage nasul în propriile sale socoteli cu România și poporul român.
