NATO se apropie de un moment de răscruce. Merită să ne amintim că cea mai de succes alianță militară din istoria lumii a început ca un proiect de pace, iar succesul său viitor depinde de capacitatea sa de a menține pacea. Dar astăzi, în loc de pace, agenda este urmărirea războiului; în loc de apărare, este ofensivă.
Toate acestea contravin valorilor fondatoare ale NATO. Experiența istorică a Ungariei este că astfel de transformări nu duc niciodată într-o direcție bună. Sarcina de astăzi ar trebui să fie aceea de a păstra alianța ca un proiect de pace.
În acele ocazii în care trebuie să facem declarații despre NATO, noi, maghiarii, suntem într-o poziție specială. Aderarea noastră la NATO a fost prima dată în câteva secole când Ungaria a aderat în mod voluntar la o alianță militară. Semnificația aderării noastre devine clară doar în lumina istoriei Ungariei.
Istoria Ungariei secolului al XX-lea este, din păcate, și o istorie a înfrângerilor în războaie. Experiența noastră colectivă este una a războaielor purtate periodic în cadrul unor sisteme de alianțe din care nu am dorit inițial să facem parte și care au fost înființate cu gândul la o anumită formă de cucerire - sau cel puțin cu un scop militarist explicit.
Oricât de mult am încercat să ne ținem departe de cele două războaie mondiale și oricât de vehement am încercat să avertizăm țările cu care am fost forțați să încheiem alianțe, fiecare ocazie ne-a adus o înfrângere care aproape a șters Ungaria de pe fața Pământului.
Forțe NATO de descurajare în cadrul unui exercițiu în septembrie 2014, la Olesno, în Polonia. Ungaria a aderat la alianță datorită angajamentului său față de apărare, spune Orbán
Deși nu s-a întâmplat ce era mai rău, pierderile noastre au fost totuși colosale. Aceste războaie au lăsat Ungaria fără control asupra viitorului său. După 1945, am devenit o parte nedorită a blocului sovietic și, prin urmare, și a Pactului de la Varșovia: alianța militară a blocului estic de atunci. Maghiarii au protestat cu fiecare fibră a ființei noastre. Am făcut tot posibilul pentru a provoca căderea Pactului de la Varșovia.
În 1956, revoluția noastră a înfipt primul cui în sicriul comunismului și, în timp ce acest sistem era în sfârșit răsturnat, prim-ministrul nostru de atunci a fost primul lider din fostul bloc estic care a declarat (la Moscova!) că Pactul de la Varșovia trebuie dizolvat. Restul este istorie.
Alianța militară care ne fusese impusă s-a destrămat aproape imediat și, la doar câteva zile după acea faimoasă întâlnire de la Moscova, ministrul de Externe maghiar se afla la Bruxelles, negociind începerea procesului nostru de aderare la NATO.
„Ceea ce i-a convins în cele
din urmă pe maghiari să
adere - alături de dorința
generală de integrare
ca parte a Occidentului
- a fost promisiunea
de pace a NATO“.
În momentul aderării la NATO, națiunea maghiară nu mai fusese membru voluntar al unei alianțe militare de mult timp - poate chiar de 500 de ani. Importanța acestei circumstanțe nu poate fi supraevaluată.
Pe lângă dorința noastră naturală de a ne elibera de dominația sovietică și de a ne alătura Occidentului, un factor special a făcut ca NATO să fie atractivă pentru noi: ne alăturam, în sfârșit, unei alianțe militare care nu era angajată în război, ci în menținerea păcii, nu în expansiune ofensivă, ci în apărarea noastră și a celorlalți.
Din perspectiva maghiară, nu ne-am fi putut dori ceva mai bun.
Încă susținem acest punct de vedere și până acum nu a existat nicio circumstanță care să îl pună la îndoială. Cu toate acestea, merită să ne referim pe scurt la motivul pentru care, acum 25 de ani, am văzut în NATO garanția noastră de pace și apărare. În a doua jumătate a secolului XX, Ungaria a fost izolată de mediul său civilizațional natural - Vestul - și, mai imediat, de întreaga Europă.
ALIANȚA Ministrul de Externe de atunci al Ungariei, János Martonyi, semnează aderarea la NATO în 1999
Am face bine să ne amintim cuvintele președintelui american Harry S. Truman, care, la înființarea alianței, a rezumat esența acesteia în următoarele cuvinte: „Prin acest pact, sperăm să creăm un scut împotriva agresiunii și a fricii de agresiune - un bastion care ne va permite să ne ocupăm de adevărata activitate a guvernului și a societății, de realizarea unei vieți mai pline și mai fericite pentru toți cetățenii noștri“.
Cuvintele președintelui Truman au coincis cu aspirațiile istoriei maghiare: pacea. Citindu-le astăzi, este clar că conceptul care a stat la baza NATO a fost în mod categoric cel al unei alianțe militare pentru apărare. Sarcina sa principală era de a crea un mediu
geopolitic în care membrii alianței să se apere reciproc. Aceasta nu este doar o garanție de securitate, ci și un avantaj competitiv. Garanțiile reciproce permit fiecărei țări membre să își direcționeze resursele către dezvoltarea economică, mai degrabă decât către respingerea amenințărilor militare.
Dar discursul președintelui Truman mai conținea un element important: NATO nu asigură doar apărarea și descurajarea, ci și reasigurarea actorilor externi.
„Această percepție
a unei confruntări
inevitabile
funcționează ca
o profeție care se
autorealizează“.
Privind în urmă cu 25 de ani, pot spune cu încredere că ceea ce i-a convins în cele din urmă pe maghiari să adere - pe lângă dorința generală de integrare ca parte a Occidentului - a fost promisiunea de pace a NATO.
În urmă cu 25 de ani, pe 16 septembrie 1999, în calitate de prim-ministru, am fost prezent când drapelul maghiar a fost arborat la sediul NATO din Bruxelles. Iată cum am sintetizat ce a însemnat pentru noi aderarea la cea mai mare alianță militară din lume: „Pentru Ungaria, aderarea la NATO înseamnă și pace. Ei bine, pentru a purta un război - chiar și cu succes - nu ai nevoie decât de dușmani; dar pentru a crea o pace durabilă în acest colț al lumii este imposibil fără aliați“.
De atunci, am urmărit îndeaproape dezvoltarea viziunii alianței pentru viitor și modul în care Ungaria și-a îndeplinit angajamentele asumate în momentul aderării. Am făcut acest lucru nu numai dintr-un sentiment general de responsabilitate politică pentru Ungaria, ci și ca urmare a amintirilor mele personale și a implicării directe.
Un simț al onoarei și o înțelegere clară a propriului interes impun ca, atunci când o țară aderă voluntar la o alianță militară, obligația sa minimă este de a-și îndeplini angajamentele față de alianța respectivă. Aceasta nu în ultimul rând pentru că scopul inițial al NATO - garantarea păcii - necesită forță, determinare și experiență.
Iar Ungaria a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a-și spori puterea, a-și demonstra determinarea și a dobândi experiență în menținerea păcii.
Astfel, împreună cu aliații noștri din NATO, am participat la misiunea ISAF din Afganistan, unde Ungaria a fost prima din cele mai recente țări membre care și-a asumat rolul național de lider al unei echipe provinciale de
reconstrucție.
Am fost membri ai KFOR, misiunea de menținere a păcii în Kosovo, încă din prima zi, în 1999, iar Ungaria este al patrulea cel mai mare contributor la această misiune în ceea ce privește forțele pe teren.
În plus, Ungaria asigură apărarea aeriană pentru alți doi aliați NATO, Slovacia și Slovenia, și - prin rotație - pentru statele baltice. De asemenea, găzduim Centrul Multinațional de Divizie al Comandamentului Central European, un element-cheie al sistemului de cooperare militară care face parte din Aripa de Est a NATO.
Ungaria este, de asemenea, de părere că, pe lângă participarea la misiuni, putem cere solidaritate din partea altor țări membre NATO numai dacă suntem capabili să ne apărăm. Aceasta este o chestiune fundamentală de
suveranitate.
Pentru a reconstrui capacitățile de apărare ale Ungariei, cheltuielile noastre pentru apărare în 2023 au fost deja de 2 % din PIB, în conformitate cu angajamentele pe care le-am luat la summitul NATO din Țara Galilor din anul precedent. Până la summitul NATO din iulie de la Washington, pe lângă Ungaria, două treimi din țările membre [trebuiau] să îndeplinească această cerință.
În 2016, Ungaria a demarat, de asemenea, un program cuprinzător de modernizare a forțelor, iar noi cheltuim 48% din bugetul apărării pentru dezvoltarea forțelor - mai mult decât dublul cerinței NATO. Acest lucru a făcut din noi una dintre cele mai performante 10 țări membre.
Achiziționăm cele mai moderne echipamente pentru forțele de apărare maghiare. Soldații noștri folosesc deja tancuri Leopard, elicoptere Airbus noi și vehicule blindate Lynx și Gidrán și am achiziționat unități ale sistemului de apărare aeriană NASAMS.
De asemenea, datorită modernizării organizaționale care are loc în paralel cu achizițiile, Forțele de apărare maghiare au fost ridicate de la nivelul de luptă la nivelul operațional.
Reconstrucția industriei ungare de apărare este, de asemenea, în curs de desfășurare. Războiul din Ucraina a arătat că țările europene membre NATO se confruntă cu un deficit serios de capacitate industrială militară. Dezvoltarea industriei noastre de apărare a început cu mult înainte de izbucnirea războiului, ca parte a planurilor de dezvoltare economică a Ungariei, dar de atunci a devenit un factor-cheie pentru poziția viitoare a NATO.
Industria de apărare a Ungariei se concentrează pe șase sectoare prioritare: fabricarea vehiculelor de luptă și a altor vehicule militare, producția de muniții și explozivi, sistemele de comunicații radio și prin satelit, sistemele radar, producția de arme de calibru mic și mortiere, precum și industria aerospațială și dezvoltarea de drone.
Consolidarea forțelor armate și a industriei de apărare maghiare este benefică nu numai pentru Ungaria, ci și pentru NATO în ansamblu. Ungaria este un aliat care, pe lângă faptul că este un partener loial, este gata să coopereze activ cu alți membri ai alianței pentru a-și atinge obiectivele de menținere a păcii și de asigurare a unei dezvoltări previzibile.
Astăzi, NATO este de departe cea mai puternică alianță militară din lume, atât în ceea ce privește cheltuielile pentru apărare, cât și capacitățile militare. După cum am văzut, Ungaria își dezvoltă capacitățile de apărare, participă la misiuni și își dezvoltă forțele militare.
Dar când vine vorba de viitorul NATO, nu suntem pe deplin de acord cu majoritatea țărilor membre.
În prezent, tot mai multe voci din cadrul NATO pledează pentru necesitatea - sau chiar inevitabilitatea - unei confruntări militare cu celelalte centre de putere geopolitică ale lumii. Această percepție a unei confruntări inevitabile funcționează ca o profeție care se autorealizează. Cu cât liderii NATO consideră că conflictul este inevitabil, cu atât mai mare va fi rolul lor în precipitarea acestuia.
Natura autorealizatoare a acestei profeții a confruntării devine din ce în ce mai evidentă, odată cu vestea că au început pregătirile pentru o posibilă operațiune NATO în Ucraina - și chiar rapoarte la nivel înalt potrivit cărora trupe din țările membre NATO sunt deja în apropierea frontului ucrainean.
Din fericire, însă, Ungaria a ajuns la un acord important cu NATO, care recunoaște rolul nostru esențial în cadrul alianței și, în același timp, ne scutește de eforturile sale de sprijin direct în Ucraina, fie ele militare sau financiare.
Ca națiune iubitoare de pace, înțelegem NATO ca pe o alianță defensivă - pe care acest acord contribuie să o asigure. Cei care pledează în favoarea confruntării își bazează de obicei argumentele pe superioritatea militară a NATO și a lumii occidentale.
Marele istoric Arnold Toynbee a susținut că „civilizațiile mor prin sinucidere, nu prin crimă“. Fiind cea mai puternică alianță militară pe care lumea a cunoscut-o vreodată, nu de înfrângerea în fața vreunui inamic extern ar trebui să ne temem. Un inamic extern, dacă are bun simț, nu va îndrăzni să lanseze un atac asupra vreunei țări membre NATO. Dar ar trebui să ne temem foarte mult de propria noastră respingere a valorilor care au dat naștere alianței noastre.
Scopul pentru care a fost creat NATO a fost acela de a asigura pacea în interesul unei dezvoltări economice, politice și culturale stabile. NATO își îndeplinește scopul atunci când câștigă pacea, nu războiul. Dacă alege conflictul în loc de cooperare și războiul în loc de pace, se va sinucide.
Desigur, este de datoria fiecărei țări membre să aducă noi perspective în sala de strategie, alături de propria viziune asupra lumii și propria experiență; însă aceste viziuni asupra lumii sunt influențate de experiențele diferite ale diverselor țări. În această privință, experiența uniformă a țărilor occidentale este una de victorie - acestea au câștigat succesiv războaiele din ultimele secole.
Când vine vorba de război sau pace, nu este de mirare că sunt mai puțin prudente.
Dar experiența istorică maghiară este că atunci când o alianță militară trece de la concentrarea pe apărare, la concentrarea pe ofensivă, de la evitarea conflictului, la căutarea lui, își cumpără un bilet spre înfrângere. Asta ni s-a întâmplat nouă, maghiarilor, cu sistemele de alianțe care ne-au fost impuse în secolul al XX-lea. Aceste sisteme de alianțe au favorizat conflictul și războiul, iar în război au eșuat total.
În schimb, încă de la început, NATO a existat ca o alianță defensivă. Prin urmare, sarcina noastră este de a o păstra ca ceea ce a fost creată să fie: un proiect de pace.
Viktor Orbán este prim-ministru al Ungariei. Opiniile exprimate în acest articol aparțin autorului.
