Un alt motiv îl reprezintă faptul că, de exemplu, Poliția Locală nu ia mereu în serios plângerile de dispariție, „deoarece le pun în seama plecărilor voluntare ale minorelor cu bărbați, în schimbul unor folosuri materiale”, arată raportul Comisiei parlamentare de anchetă privind cazurile copiilor dispăruți.
Raportul citat mai reține și că Poliția Română nu are date actualizate despre copiii dispăruți, unii copii care figurează în baza de date a Poliției drept dispăruți ar fi copii despre care Protecția Copilului avea informații, „aceștia fuseseră văzuți în comunitate, la prieteni, dar refuzau să revină în centru”.
Conform celor mai recente date de pe site-ul Poliției Române, sunt 60 de copii dispăruți în prezent în România, iar cea mai veche plângere datează din 1983.
Citește și: Copii traficați cu ajutorul Protecției Copilului. Șefii instituțiilor spun că habar n-au avut
Redăm fragmente din raportul Comisiei privind copiii dispăruți:
- „Organigrama DDCO (Direcţia de Combatere a Criminalităţii Organizate) cuprinde puțin peste 1000 de funcții, insuficiente pentru volumul de muncă, conform spuselor domnului Secretar de Stat Bogdan Despescu. Există polițiști în DCCO cu peste 1000 dosare în lucru. Este unic în Europa ca un polițist să intrumenteze 1000 de dosare (de ex. secția 7 din București). Acel polițist nu are timp fizic nici să pună mâna pe coperțile dosarului. MAI nu avrut să stabilească elementele care să dea necesitatea ocupării structurilor cu numărul real de personal, cum a reieșit din declarațiile președintelui Europol, Cosmin Andreica.
- Și la nivelul IPJ-uri este o lipsă acută de personal – există astăzi incapacitatea polițiștilor nepregătiți să identifice situații în care minori sau adulți sunt exploatați prin muncă și traficați. În zonele sărace, dacă ar exista echipe de 10-20 polițiști să meargă prin aceste zone, ar exista o explodare de dosare pentru infracțiunea de exploatare prin muncă.
- Altă problemă e specializarea la nivelul poliției și parchetelor. Este nevoie de o supraspecializare la DCCO și DIICOT. Europol are colegi care trec pe lângă cazuri de trafic de persoane, de minori, care nu-și dau seama că sunt victime ale unor abuzuri, existând carențe grave în traficul de persoane. Cazul Caracal a demonstrat incapacitatea sistemului actual.
- Lipsa specializării polițiștilor care se ocupă de prevenția și combaterea fenomenelor de dispariție de copii și trafic de persoane, problemă identificată de cele mai multe instituții audiate: MAI, IGPR, MJ, Europol, DIICOT, MP, ONG-uri. Adevărata cauză care reclamă nevoia de specializare o reprezintă faptul că și infractorii s-au specializat. Acum, infractorii români sunt conectati sistematic cu infractorii din alte țări. Există grupuri de crimă organizată care testează și desfășoară contacte cu grupuri din afara Europei. Grupările organizate au ajuns să se protejeze și au o atitudine proactivă de protecție (nu doar atitudine defensivă): cu drone, instrumente de bruiaj și alte forme sofisticate de protecție a actului infracțional. Este un fenomen care se structurează, organizează, care se finanțează și se conectează. Un așa fenomen nu poate fi combătut eficient decât supra-specializând instituțiile de aplicare a legii.
- O altă mare problemă semnalată de Ministrul Justiției este armonizarea cu polițIa comunitară și pregătirea dosarului de anchetă cu probe. Un procuror șef a spus că nu mai primește același volum de informații de la poliție. Procurorii nu merg în stradă și au nevoie de informații din stradă de la polițiști pentru a începe ancheta;
- Capacitățile operaționale ale poliției de intervenție în aceste cazuri (Europol a afirmat că există aprox. 4-5 oameni în fiecare județ care se ocupă de dispariții de minori, persoane urmărite, cadavre cu identitate necunoscută și de trafic de persoane, respectiv 1 singur polițist care se ocupă de traficul de persoane/județ); în ceea ce privește activitățile de prevenție, unele județe sunt 15 polițiști alocați pe prevenție, în alte județe există doar 1-2. Totodată, Europol a semnalat dezinteres din partea șefilor din poliție pentru identificarea potențialelor victime a traficului.
- Politia Locală de multe ori nu ia în calcul plângerile de dispariție, deoarece le pun în seama plecărilor voluntare ale minorelor cu bărbați, în schimbul unor folosuri materiale, minore ce se întorc ulterior la centrul de asistență socială de unde au plecat; există cazuri de procurori, polițiști, politicieni ce s-au opus și se opun unor modificări/îmbunătățiri legislative care să facă sens, fiind în beneficiul lor să lase victimele pe stradă, să nu se afle niciodată în ce sunt ei. Anumite autorități consideră că un copil de 14 dispărut nu mai este considerat copil, acesta având deja discernământ – judecată complet gresită în opinia specialiștilor, care consideră că o persoană este copil până la împlinirea vârstei de 18 ani.
- Date neactualizate la nivelul Poliției Române privind situația copiilor dispăruți (cea mai mare parte a copiilor aflați pe site-ul Poliției Române erau minori, despre a căror situație se cunoșteau detalii la nivelul DGASPC-ului în cauză, respectiv aceștia fuseseră văzuți în comunitate, la prieteni, dar refuzau să revină în centru. Alți copii identificați pe străzi neînsoțiți sau fugiți de acasă sunt duși de către organele de poliție în centrele de primire în regim de urgență ale DGASPC-urilor – în aceste cazuri, plecatul de acasă din centru este ,,un gest repetat”, iar recuperarea lor este de durată).
- Până în anii 2008-2009, DIICOT era activă în ceea ce privește audierile din dosarele de trafic de persoane. Acum, această infracțiune s-a modificat, nu mai e de sine stătătoare, ci a fost introdusă prin modificări legislative în categoria de crimă organizată. Conform ONG-urilor, nu există dosare de trafic de persoane, ci doar de proxenetism (unde pedepsele sunt mai mici, iar rețeaua nu trebuie neapărat să fie demonstrată). DIICOT central, conform afirmațiilor Ianei Matei, este destructurată. Dacă un dosar ajunge într-un oraș, atunci DIICOT nu mai poate ști exact cine se ocupă de dosar, dacă este intrumentat corect (există cazuri care stau în sertarele procurorilor de peste 4 ani, din declarațiile persoanelor auditate). Nici DGASPC-urile nu pot fi trase la răspundere, deoarece sunt instituții publice.
