Autorul acestor rânduri l-a văzut pe asprul, colţurosul Cornel Penu, în legendara finală de la Berlin, 19-16 cu RDG, din 1974, de la Munchen, evoluând magnific.
Cornel Penu, cel mai mare portar român de handbal
Şi era o mare echipă aceea, a doua echipă naţională de handbal a României, care a câştigat Campionatul Mondial în 1974. Ţinem minte şi acum lotul acela fantastic. Ca şi pe cel din 1970.
~Cristian Gaţu despre Cornel Penu: ”Sigur că e greu de făcut comparații între generații, dar pentru mine Cornel Penu e uriaş”.~
1970: (Portari) Cornel Penu Ştefan Orban, Alexandru Dincă. Apoi: Cristian Gaţu, Gheorghe Gruia, Valentin Samungi, Ghiță Licu, Cornel Oțelea, Roland Gunesch, Gheorghe Goran, Mihail Marinescu, Titus Moldovan, Ion Popescu, Gabriel Kicsid, Ștefan Birtalan, Cezar Nica.
1974: (Portari) Cornel Penu, Ștefan Orban, Alexandru Dincă. Apoi: Cristian Gațu, Ghiță Licu, Roland Gunesch, Gabriel Kicsid, Ștefan Birtalan, Marin Dan, Adrian Cosma, Mircea Ștef, Radu Voina, Mircea Grabovschi, Constantin Tudosie, Liviu Bota, Werner Stockl.
O echipă fantastică. Oricare dintre astea două de mai sus. Porneau tura de morişcă de pase, la mijloc, cu Gaţu dirijor şi adversarul nu mai ştia ce sport se joacă, cât este ceasul, dacă e pe planeta Terra, ori pe Neptun, cât fac 2x2, unde e cerul şi unde pământul.
Zidul dur Penu
Şi totuşi, existau echipe puternice, cele mai puternice, care găseau metode de a trece de morişca pusă la punct de Gaţu, apoi de barajul lui Gunesch, Kicsid, Samungi şi Oţelea, şi ajungeau la poarta noastră.
Iar aici apărea Cornel Penu. Nu era singurul portar, şi Orban, şi Dincă erau mari portari, dar nu ca Penu. Acest om era un zid dur, de 1,91 m şi 87 de kilograme, care a refuzat să fie victima din poartă - aşa cum erau numiţi pe atunci, la handbal, portarii. Prindea aruncările interilor adverşi cu două mâini. Vă daţi seama?
Citeşte şi: FOTO Mihai Șora, Cristian Gațu și Larisa Iordache, colegi de bancă, la Ora de caligrafie
87 de kilograme de muşchi ca funiile groase şi oase tari ca pietrele de moară. Oamenii spre care mingea grea, lemnoasă, de handbal, plină de lipici se îndrepta ca o ghiulea, imposibil de ghicit pe unde ajungea în poartă, erau consideraţi nişte condamnaţi. Cornel Penu nu se credea astfel.
Băiat deştept
Gălăţean din naştere, a plecat din oraşş cu părinţii, crescând şi făcând şcoala şi liceul în Buzău. Apoi, pentru că bunicii erau acolo, a urmat cursurile Facultăţii de Mecanică din Galaţi, absolvind TCM.
Cine crede că TCM e pentru loaze se înşeală. Când o faci, facultatea asta te învaţă un lucru foarte dificil să te adaptezi la orice şi să înţelegi cu rapiditate o mulţime de lucruri.
TCM-iştii au obiceiul să glumească, spunând că, dacă au la dispoziţie cinci zile, sunt capabili să ia notă de trecere la orice, chiar şi la Sanscrită. Asta era facultatea pe care o urma Cornel Penu, la Galaţi, în timp ce era portar la Ştiinţa Galaţi.
Citeşte şi: Povestea românului declarat cel mai bun handbalist din lume în 1964: A fugit de Securitate în RFG
Dar exista şi tradiţie, şi continuitate. Înainte de Cornel Penu, a fost Mişi Redl, apoi Nicolae Munteanu sau Alexandru Buligan.
La Sala Puşkin
Adică se antrena în Sala Puşkin, din complexul Sportiv cu acelaşşi nume, în spatele Str. Mihai Bravu, alături de voleibaliştii cât stâlpul, alături de colegii lui de la handbal, de care te loveai şi cădeai jos, ca frunza.
Aici, la Galaţi, în oraşul copilăriei sale, a cunoscut-o pe viitoaarea lui soţie, Gina. De aici, a fost luat la Dinamo Bucureşti, conform Wikipedia. Sub îndrumarea buzoianului Oprea Vlase, conform Opinia Buzăului. Dar nu era un simplu portar de handbal şi inginer. Picta şi era pasionat de pescuit.
Asta înseamnă că era un om rafinat şi interiorizat. Pe baltă, la Brateş, când te duci din cucurezii nopţii, ai timp să meditezi. Iar ca handbalist te formezi analitic. Penu îşi studia adversarii, ca să ştie ce şi cum jucau aceştia.
Fişa adversarii
Avea jucătorii fişaţi. La fiecare cum sare, ce tabieturi are, ce înseamnă dacă se scapină la nas şi se uită-n stânga ta, înainte să execute o lovitură de pedeapsă de la 7 metri. Ciudatul ăsta, în timp ce colegii lui, când, la un turneu, jucau alţii, se duceau la o bere, mergea la celelalte meciuri, să ia notiţe, să-şi vadă adversarii.
Era aşa de bun la toate aceste lucruri, că sunt mari antrenori care au luat lecţii de la Penu. Lascăr Pană spunea că „de la Penu am învăţat şi noi, antrenorii, multe”, chiar dacă Nicolae Nedef îl considera pe sportiv un om „aspru, colţuros, permanent nemulţumit”, conform InfoGhid.
Nu că Nedef ar fi fost o poezie de om, cu stilul său vulcanic, de zbir veşnic roşu-vineţiu la faţă. Şi acum, la 77 de ani, Cornel Penu mai antrenează copii, la sala de handbal, la Sedan.
O amintire
Spuneam la începutul acestui articol că în 1974 (Penu a fost de două ori campion mondial, în 1970 şi în 1974, odată medaliat cu bronz, în 1967, şi a participat la Olimpiadele de la Munchen şi Montreal, din 1972 şi 1976, luând bronzul, apoi argintul) am văzut o finală fantastică.
Pentru Germania Federală, aşa cum s-a aflat ulterior, antrenorii Naţionalei au pregătit echipa în condiţii excepţionale: tot antrenamentul se făcea cu difuzoarele la maximum, cu tribunele scandând şi înjurând non-stop nemţeşte.
Finala câştigată cu 19-16 a fost un meci de psihologie (Jean Piaget, asta citea Cornel Penu) suprapusă peste jocul de handbal. În care Cornel Penu, Radu Voina sau Cristian Gaţu erau experţi. Băieţi deştepţi, cu studii, citeau anumite cărţi.
Cine a fost verde la faţă la sfârşit
Când echipa a intrat pe teren, ai noştri erau toţi verzi la faţă şi tremurau ca varga. Iar când, sub presiunea sălii din Munchen, marea echipă a RDG se tupila spre poarta noastră, erau acolo Orban şi marele Penu.
La final, mai ţinem minte două lucruri: că comentatorul Cristian Ţopescu urla efectiv numele alor noştri, răguşit, la fiecare pasă, gâfâind în microfon, iar cei verzi la faţă, tremurând ca vergile, erau germanii.
Este bine de înţeles că din această echipă mare, care a dominat handbalul mondial în anii 70, precum şi din rândul jucătorilor care nici nu au ajuns la Naţională, s-au format antrenori care au plecat în patru zări.
Şcolile de handbal ale marilor forţe ale lumii de azi (ca Spania, Franţa, ori Germania sau Danemarca) sunt fondate de unii sau şi de unii dintre aceşti mari handbalişti. Dovadă este cazul lui Cornel Penu. Român, francez şi gălăţean.
