Te uiți la meci, dar poți admira și cele două fotografii montate de o parte și de alta a ecranului. În stânga Nadal, în dreapta Halep. Numerele 1 Mondial în probele de simplu. Este, de fapt, începutul unei expoziții de fotografie cu mai mulți jucători importanți care au evoluat pe acest gazon în ultimii ani.
Pozele compun decorul culoarului de acces spre arenă, însoțindu-i parcă pe spectatori în drumul lor spre tribune. Un omagiu adus sportivilor în alb care se luptă în fiecare an, în primul rând cu ei înșiși, pentru a da ce au mai bun, la cel mai prestigios turneu din lume, cel de la Wimbledon.
Anul acesta s-au împlinit 150 de ani de la înființarea celebrului „All England Club“. Turneul masculin a demarat 9 ani mai târziu, în 1877, iar cel feminin în 1884. În același an avea să debuteze și proba de dublu bărbați, iar din 1913 au apărut și probele de dublu feminin și dublu mixt.
Cea mai spectaculoasă finală
Până în anul 1921, competiția propriu-zisă se numea „All comers’ final“, iar câștigătorul acesteia juca finala, „Challenge Round“, în compania campionului ediției precedente.
Pe tabloul câștigătorilor figurează doi români: Ilie Năstase (3 victorii): dublu cu Jimmy Connors (SUA) în 1973 și dublu mixt cu Rosemary Casals (SUA) în 1970 și 1972; Horia Tecău (1 victorie); dublu cu Jean-Julien Rojer (Olanda) în 2015.
Românii au mai fost prezenți și în alte 7 finale: Ilie Năstase (simplu 1972 și 1976); Viriginia Ruzici (dublu 1978); Horia Tecău (dublu 2011-2013);
Monica Niculescu (dublu 2017).
Cea mai frumoasă finală este considerată cea din anul 2008, dintre Rafael Nadal și Roger Federer, iar finala Stan Smith – Ilie Năstase din 1972 a fost inclusă de BBC pe lista celor mai memorabile 100 de evenimente sportive ale secolului trecut.
O seară în oraș, pe terenul de tenis
La Wimbledon se vine nu numai pentru a admira jucătorii de tenis, dar și pentru a petrece o după-amiază sau o seară plăcută, în aer liber, la un pahar de șampanie sau chiar la o cină, în doi sau cu prietenii.
Se vine uneori și în Rolls Royce sau Jaguar, parcarea fiind amenajată pe terenul de golf alăturat. Deseori, femeile poartă rochii lungi, lejere și înflorate, cu pălării asortate.
Zona de cafenele de la Wimbledon
No. 1 Court este practic înconjurat de elegante saloane restaurant și terase, săpate în zidurile exterioare ale stadionului. Aleile sunt pavoazate cu flori. Există chiar și un mic pârâu care traversează de la nord la sud o parte din aripa de vest a complexului.
Peste tot găsești mici cafenele, terase și baruri. La ora aperitivului, pe o terasă aflată lângă Centre Court, o orchestră cu solist vocal intonează melodii de repertoriu pe gustul tuturor.
Plasatorii sunt militari de profesie
Centre Court are 15.000 de locuri. În culisele de la ultimul etaj parcă ai fi la operă: perdele de catifea acoperă accesul în tribune pentru a estompa zgomotul și a nu deranja publicul. La pauzele dintre ghemuri, totul se petrece cu maximă repeziciune, fiindcă plasatorii, militari de profesie, detașați din British Army, Royal Air Force și Royal Navy, sunt prezenți peste tot și știu exact unde mai sunt locuri disponibile.
Când arbitrul de scaun anunță „time“, orice mișcare încetează.
Afară, la ieșirile din metrou, precum și în vecinătatea intrărilor în complex, pentru a evita drame de tipul celor de la Nisa sau de la Barcelona, au fost instalate borduri și stâlpi - din fier sau beton - între trotuare și carosabil.
Însă, în comparație cu Roland Garrosul, poliția este practic invizibilă. Ești controlat doar în bagaj, o singură dată, la intrare. La Paris, sunt cel puțin două controale de bagaje și alte două corporale. Amatorii de „selfie-uri“ trebuie să știe că la Wimbledon nu ai voie cu tije telescopice.
Nu există nicăieri gunoaie pe jos. Nici înăuntru, nici afară. De exemplu, pe porțiunea de trotuar unde se produc cozi înaintea intrării, din 5 în 5 metri găsești saci de plastic transparenți atârnați de gardul parcului, astfel încât să nu poți avea nicio scuză dacă ai ceva de aruncat!
Presa și spațiul jucătorilor și antrenorilor sunt situate în aceeași zonă. „Players lounge“-ul este prevăzut cu restaurante și terase supraetajate, de unde poți admira panorama Wimbledon-ului în toată splendoarea ei.
„Prezența unui jurnalist la Wimbledon nu este un drept, ci un privilegiu“
Numărul jurnaliștilor acreditați crește de la an la an. De aceea, în ultimele 4 zile ale competiției, trebuie să te înscrii pe o listă de așteptare dacă vrei să ai acces în tribuna presei pe Centre Court sau No. 1 Court.
Numai reprezentanții presei de specialitate sau cei de la publicații de mare prestigiu au locuri rezervate la semifinale și finale. Însă chiar și aceștia își pierd locurile dacă nu le ocupă în primele trei ghemuri ale meciurilor respective!
Pentru a intra pe aceste două arene, ai întotdeauna nevoie de un „badge“ suplimentar, pe care trebuie să-l iei de la recepție și să-l aduci înapoi imediat după. Astfel, toți jurnaliștii pot avea acces la masa presei, cu condiția să îl ceară!
De altfel, este foarte bine explicat în regulamentul de funcționare al jurnaliștilor faptul că prezența acestora la Wimbledon „nu este un drept, ci un privilegiu“. În Anglia, respectul și tradiția continuă să fie valori fundamentale, indiferent de mode trecătoare.
Paul Cozighian a fost corespondent special Newsweek România la Wimbledon. Corespondențele sale pot fi citite în continuare pe newsweek.ro
