Încă de la începutul celui de-al II-lea Război Mondial, Armata Română a suferit de o lipsă cronică de mijloace antitanc. Cea mai mare parte a forțelor sale de tancuri erau de origine franceză sau cehă.
Iar după începerea „Operațiunii Barbarossa”, România, care s-a alăturat Axei, a trebuit să se bazeze în mare măsură pe sprijinul german sau pe AFV-uri (vehicule blindate, n.red.) sovietice capturate, pentru a suplini lipsa unor vehicule antitanc adecvate.
Mareșal, conceptul românesc de distrugător de tancuri sovietice ce ar fi putut schimba „WWII”
La fel ca aliații lor germani, românii au fost surprinși de eficacitatea tancurilor sovietice T-34 și KV-1. După lupte grele, la sfârșitul lunii august 1941, dintr-un total de 105 AFV-uri românești, doar 20 mai erau operaționale, de exemplu.
Prin urmare, Armata română a fost nevoită să își regândească strategia și s-a concentrat inițial pe reechiparea vehiculelor blindate învechite cu tunuri antitanc îmbunătățite, iar mai târziu experții români au început să proiecteze propriul distrugător de tancuri. Așa a apărut proiectul Mareșal.
Citește și: VIDEO Cum îi toacă ucrainenii pe ruși cu lansatorul APR-40 din România: 40 de rachete în 30 secunde
Proiectul a început la cererea mareșalului Ion Antonescu, conducătorul României, în decembrie 1942. El credea că slaba apărare anti-tanc a trupelor române poate fi îmbunătățită radical prin dezvoltarea unui distrugător de tancuri ușor, foarte mobil, rapid de reparat și cu o putere de foc foarte bună, construit de către industria locală.
Sarcina grea a căzut pe umerii unei echipe de cercetare formată din maiorul Nicolae Anghel, căpitanul Gheorghe Sambotin și inginerul Constantin Ghiulai, notează The War Zone.
Din cauza timpului și a resurselor limitate, echipa de cercetare a fost nevoită să treacă peste unele dintre planurile militare teoretice și a decis să combine un tun anti-tanc existent cu un șasiu militar existent și a început testele militare.
Citește și: Tractorul românesc U650, medaliat cu aur, acum 60 de ani, în Germania. Era sub licență Fiat
Cu sprijinul lui Ghiulai și al inginerului Radu Veres (șef la fabrica Rogifer, fosta Malaxa), echipa de cercetare a folosit echipamente militare sovietice capturate pentru crearea și testarea primului prototip al distrugătorului de tancuri Mareșal.
Primul prototip Mareșal, „M-00”, folosea șasiul unui tanc sovietic T-60, un tun Putilov-Obukhov de 122 mm și o mitralieră coaxială ZB-53 de 7,92 mm.
Blindajul era realizat din plăci înclinate, cu o grosime de 20-30 mm, ceea ce îi conferea un profil neobișnuit, în formă de broască țestoasă, ceea ce nu se regăsea în alte proiecte ale vremii.
Primele teste cu Mareșal „M-00” a fost făcute în iulie 1943, la un poligon din Sudiți, în apropiere de Slobozia. Au ieșit la iveală mai multe deficiențe tehnice, cum ar fi un motor slab, alunecarea șenilelor și probleme cu suportul de montare a tunului.
Apoi, până în octombrie 1943, au mai fost făcute trei prototipuri - M-01, M-02, M-03.
În comparație cu proiectul inițial „M-00”, care folosea un șasiu de T-60, șasiul lui „M-03”, de exemplu, era cu 34,2 cm mai lung și cu 13,4 cm mai lat.
Pentru prototipul M-03, specialiștii români au dezvoltat și un proiectil cu încărcătură modelată pentru obuzierul de 122 mm, destinat exclusiv utilizării anti-tanc.
Toate cele trei prototipuri au fost testate în același poligon de tragere de la Sudiți, în prezența mareșalului Ion Antonescu.
Citește și: VIDEO Tancul românesc "TR 85 M1 Bizonul", vedetă la BBC, o armă de temut
Apoi, Antonescu a participat la demonstrația de tragere a tunului anti-tanc românesc numit Reșița M1943 75 MM AT, care s-a dovedit a fi foarte eficace în timpul testelor în poligon.
Se spune că tunul Reșița 75 MM reușea să străpungă o placă de oțel de 10 cm grosime la 1000 de metri distanță și să penetreze plăci de oțel de 10 cm la 300 și 500 de metri, care erau înclinate la 30 de grade.
Unul dintre constructorii care au participat la „Programul Mareșal” a propus înlocuirea tunului obuzier de 122 mm cu noul tun anti-tanc Reșița, iar propunerea a fost aprobată, această modificare intrând în vigoare pe prototipul Mareșal M-04.
După dezvoltarea promițătoare a primelor prototipuri ale distrugătorului de tancuri românesc Mareșal, a venit momentul ca experții români să analizeze cum să introducă mașinăria în producția de serie.
În acest scop, șeful de stat major și specialiștii de la fabrica Rogifer au fost trimiși la mai multe fabrici militare germane.
Pregătirile pentru producția în serie au început în noiembrie-decembrie 1943. O echipă de experți a fost trimisă în Franța pentru a încheia un acord pentru achiziționarea a 1.000 de motoare Hotchkiss. În același timp, acorduri similare pentru furnizarea de scule și componente pentru mașinărie au fost asigurate și cu fabrici din Boemia, Austria, Elveția, Suedia.
Din producția totală planificată de 1.000 de Mareșal, 200 au fost proiectate pentru a urma specificațiile prototipului „M-05”, în timp ce restul de 800 ar fi respectat specificațiile prototipul final „M-06”.
Dar, doar între 10 și 12 distrugătoare de tancuri Mareșal din „Seria 00” au fost construite, în timp ce alte aproximativ 90-100 de vehicule se aflau încă pe linia de asamblare înainte ca sovieticii să invadeze România în august 1944.
Bombardamentele Aliaților, care au început în aprilie 1944, au perturbat grav capacitatea de producție a programului Mareșal, iar după câteva luni a fost oprită definitiv.
