Puțini sunt cei care știu de ce țara noastră se numește România. Istoricii au dezvăluit cum s-a ajuns să purtăm numele de români. Mulți ar crede că ar avea legătură cu romanii însă se pare că denumirea țării nu este atât de veche.
România a apărut ca stat, condus de Alexandru Ioan Cuza, în 1859, prin unirea dintre Moldova și Țara Românească, păstrând autonomia și statutul de stat tributar față de Imperiul Otoman, pe care-l aveau cele două principate.
De unde vine numele României și de ce ne numim români. Istoricii vin cu explicații
Numele „România” vine de la „român”, cuvânt derivat din latinescu „romanus”, care înseamnă „cetățean al Romei”. Cel mai vechi indiciu care arată existența numelui de „român” ar putea fi conținut de „Cântecul Nibelungilor” din secolul al XIII-lea.
„Ducele Ramunch din țara Valahilor / cu șapte sute de luptători aleargă în întâmpinarea ei / ca păsările sălbatice, îi vedeai galopând”.
Ramunch ar putea fi o transliterație a numelui „român”, reprezentând în acest context un conducător simbolic al românilor. Cele mai vechi atestări documentare ale acestui termen, cunoscute în mod cert, sunt conținute în relatări, jurnale și rapoarte de călătorie redactate de umaniștii renascentiști din secolul al XVI-lea.
Aceștia, fiind trimiși ai Sfântului Scaun, au călătorit în Țara Românească, Moldova și Transilvania. Astfel, Tranquillo Andronico notează în 1534 că valahii „se numesc romani”. Francesco della Valle scrie în 1532 că valahii „se denumesc romani în limba lor”, scrie 9 AM.
De asemenea, diplomatul ungar Anton Verancsics a arătat, în 1570, că „românii se numesc români”, iar eruditul maghiar transilvan Martinus Szent-Ivany a citat, în 1699, expresii românești ca: „Sie noi sentem Rumeni” și „Noi sentem di sange Rumena”. Totuși, cel mai vechi indiciu cunoscut asupra denumirii geografice cu mențiunea „rumânesc” este conținută de versurile operei „Getica”, de Iordanes.
Citește și: Test de cultură generală: Cine a avut cea mai scurtă domnie din Istoria românilor. Cât a condus
„... Sclavini a civitate nova et Sclavino Rumunense et lacu qui appellantur Mursianus...”.
Denumirea „Rumunense” constituie o transliterație latinizantă a unei pronunții slave pentru „rumânesc”. Chiar dacă precizarea „Sclavino Rumunense” s-a dovedit a fi apocrifă, ea fiind o interpolare ulterioară în textul lui Iordanes, relevanța ei istorică rămâne considerabilă, interpolarea neputând fi mai târzie de secolele al X-lea–al XI-lea.
Cea mai veche atestare documentară cunoscută a numelui de țară este „Scrisoarea lui Neacșu” din 1521, unde este notat „cěra rumŭněskŭ” (Țeara Rumânească).
Miron Costin insistă asupra denumirii de „român, adică roman” ce o poartă românii din Principatele Române. Asemenea și Constantin Cantacuzino, care explică pe larg în „Istoria Țării Rumânești” originile și semnificația denumirii de „român, românesc” dată Țărilor Române. Dimitrie Cantemir denumește, în mod sistematic, toate cele trei Principate locuite de români ca „Țări Românești”. În accepțiunea sa modernă, termenul de „România” este atestat documentar în al doilea deceniu al secolului al XIX-lea, a spus istoricul Ioan-Aurel Pop.
Până în secolul al XIX-lea, au coexistat pentru spațiul dintre Nistru și Tisa denumirile de „Rumânia” și „România”, cât și două endonime, „Român” și „Ruman”.
Citește și: Enigma comorii unui rege dac, ascunsă în „Cetatea Soarelui”. Cine o caută sfârșește tragic
Acestea au fost folosite alternativ, forma scrisă cu „u„ fiind predominantă până la evoluția sociolingvistică din secolul al XVII-lea, când s-a ajuns la diferențierea semantică a celor două forme: rumân (care semnifica șerb/supus la clacă). În acest timp, termenul de „român” a păstrat sensul etnolingvistic inițial.
