Sergiu Celibidache, unul dintre cei mai mari dirijori ai lumii, s-a născut la 26 iunie 1912, la Roman, judeţul Neamţ. A învăţat să cânte singur la pian, la vârsta de patru ani, fiind pasionat de timpuriu de muzica de jazz.
Povestea lui Sergiu Celibidache, geniul care mânca buruieni din cauza sărăciei
La vârsta de 18 ani s-a produs ruptura de tatăl sau, Demostene, un influent ofițer de cavalerie si prefect al regiunii, care prevăzuse pentru fiul său, inzestrat cu o inteligență iesită din comun, o carieră politică.
Însă Sergiu Celibidache vroia cu orice preț să devină muzician. În cele din urmă, Celibidache părăsește casa parintească pentru totdeauna.
Şi-a efectuat studiile liceale şi muzicale la Seminarul Pedagogic din Iaşi (1930), continuând, la Bucureşti, sub îndrumarea lui Theodor Rogalski (teorie-solfegiu, pian) şi a lui Theodor Cosma (jazz), apoi la Academia de Muzică (Musikhochschule) din Berlin (1936-1944), unde îl întâlneşte pe compozitorul Heinz Tiessen.
Tânărul de doar 24 de ani, care în adolescenţă nu dădea semne că va deveni cunoscut în întreaga lume, i-a uimit la Berlin pe cei mai de seamă profesori de muzică ai lumii, de matematică şi de filosofie, iar la examenul de dirijor a dat impresia, pentru un scurt moment, că este nebun sau geniu, potrivit Agerpres.
Ioana Procopie Dumitrescu, devenită în 1965 Celibidache, a povestit despre acest moment când i-a lăsat pe cenzori într-o nedumerire profundă, dându-şi examenul fără să dirijeze după partitură. A absolvit cu magna cum laude la matematică, filosofie şi muzicologie, dar înainte de afişarea rezultatelor nu dormise toată noaptea de emoţie şi de griji. În cele din urmă, verdictul a fost clar: „micul ieşean, fără brânză, fără cârnaţi, ajunsese primul în toate.
Citește și: Istoria telefonului: Cu 15 ani înainte de Bell, „urechea mecanică” stârnea indignarea cercetătorilor
Singurul dintre candidaţi care îi încuiase pe toţi. Nu mai avuseseră un asemenea elev de 80 de ani, au scris călăii universităţii în diplomele sale“. Atunci a ştiut că muzica îi va fi viaţă şi aşa a fost să fie.
În paralel, a studiat şi la Facultatea de Filosofie a Universităţii "Friederick-Wilhelm" din Berlin, unde a obţinut doctoratul în muzicologie, cu o teză despre "Arta polifonică a lui Josquin Desprez".
A debutat ca pianist de jazz la Iaşi, apoi a fost pianist-corepetitor în Bucureşti, dirijor de cor la Berlin. Prima orchestră pe care a condus-o în cariera sa de dirijor a fost Formaţia Academică de Muzică din Berlin (1941).
Nu avea bani de mâncare. Se hrănea cu buruieni
Condițiile de trai în Berlinul celui de-al Doilea Război Mondial au fost pentru Celibidache, sărac aproape dintotdeauna, deosebit de tensionate.
Nu avea bani aproape deloc, slăbise extrem de mult și a făcut față acelor vremuri doar mulțumită ajutorului altruist al cuplului de lucrători de tramvai, de la care primise de ani de zile o cameră (în cartierul Berlin Halensee, în Eisenzahnstraße 26a). O perioadă a trăit doar cu buruieni culese de pe lângă şinele tramvaielor.
Sergiu Celibidache era considerat un student cu aptitudini speciale în țara sa natală, România, astfel că nu a fost chemat de la Berlin pentru a lupta în război.
Citește și: Artistul care a scris 400 de șlagăre este ucis de marea sa pasiune. Jelit de Ioana Radu și Zavaidoc
Acestuia i s-a permis continuarea studiilor la Berlin pe durata celui de-al Doilea Război Mondial. Cum profesorii au fost nevoiți să-și părăsească posturile din cauza războiului, Sergiu Celibidache a predat chiar propriilor colegi diverse discipline.
În această perioadă, a dus o luptă pentru supraviețuire, fiind lipsit de hrană și făcând slalom printre bombardamente.
Destinul îi zâmbește
Prima apariție semnificativă a lui Celibidache după război ca dirijor este într-un concert din 11 august 1945 cu Orchestra de Cameră din Berlin.
La scurt timp după, ia parte la un concurs de dirijat, organizat de Orchestra Radio din Berlin (Rundfunk Sinfonieorchester Berlin) pe care îl câștigă cu brio, având pe atunci doar 33 de ani.
În acest timp, Orchestra Filarmonicii din Berlin se confrunta cu faptul că dirijorul șef Wilhelm Furtwängler fusese exilat până la terminarea procesului său de denazificare iar dirijorul interimar, Leo Borchard, decedase recent.
Astfel, fiind în căutarea unui dirijor deopotrivă competent și fără implicații politice, orchestra îl remarcă pe Celibidache și îl invită la un prim concert pe 29 august 1945. Programul include Uvertura operei Barbierul din Sevillia de Rossini, Concertul de Fagot de Weber op.76 și Simfonia a 9-a de Dvorak.
Orchestra a fost convinsă de modul de lucru ambițios al tânărului român, alegandu-l in octombrie 1945 ca noul sau director muzical. Din aceasta colaborare au rezultat finalmente 414 concerte atat în Berlin, cat si in turneele intreprinse in toata lumea.
Citește și: Înainte de Tom și Jerry ne uitam la Mihaela și Azorel. Cele 5 minute de fericire din „1001 de seri”
În 1946, în prima stagiune cu Orchestra Filarmonică din Berlin, Celibidache a dirijat nu mai puțin de 108 concerte.
În același an are loc și prima întâlnire cu Wilhelm Furtwängler în Berlin, concomitent începând corespondența dintre cei doi. Celibidache începe să predea la Institutul Internațional de Muzică din Berlin.
În 1948, Celibidache conduce pentru prima oară o altă orchestră de vârf – London Philharmonic Orchestra. În acel an are loc și primul turneu de după război în Anglia al Orchestrei Filarmonice din Berlin.
De asemenea, în acel an s-a semnat și primul (și singurul) contract de înregistrări al lui Celibidache cu renumitul producător Walter Legge.
Din acel moment, după ce a ascultat sunetul fad, Celibidache nu a iubit niciodată înregistrările, preferând caracterul direct al concertelor live. El considera că înregistrările împiedicau implicarea ascultătorului în muzică și nu puteau oferi decât o reprezentare deformată a realității, potrivit fundația-celibidache.ro.
O notă de zen
De-a lungul vieţii, credinţa a fost un stâlp de temelie pentru Sergiu Celibidache, care era „puţin budist, puţin catolic, puţin ortodox, puţin hinduist, dar adunate la un loc, era aşa cum trebuia să fie“.
Fiul lui, Serge Ioan Celibidachi, îl descrie pe maestru drept „o persoană cu o dimensiune spirituală profundă, avea toată această parte budistă, precum şi lecţiile de viaţă, fără să fie pretenţios“, aşa cum aflăm dintr-un interviu ce se regăseşte în volumul „Celibidache – întâlniri cu un om de excepţie“, de Stéphane Müller şi Patrick Lang.
Citește și: Povestea lui Badea Cârțan, țăranul care i-a cerut socoteală împăratului Franz Josef. Lecția oferită
Chiar şi dirijorul mărturisea că viaţa şi religia sunt inseparabile pentru el, iar în articolul „Înţelepţii sunt greu de găsit“, publicat în iulie 1962 în ziarul „Frankfurter Allgemeine“, dezvăluia că în timpul concertelor sale încearcă să creeze condiţii optime pentru „experienţă transcendentală“, din perspectivă zen-budistă, potrivit adevărul.ro.
„Una dintre marile enigme ale secolului XX”
Neuitată rămâne data de 13 februarie 1990, când Radiodifuziunea română a transmis în direct concertul eveniment susţinut pe scena Ateneului Român de Orchestra Filarmonicii din München, cu Sergiu Celibidache la pupitru. „M-am născut român, am îmbătrânit român şi o să mor român”, spunea cu acea ocazie Sergiu Celibidache.
În anul 1992, revine pentru scurt timp în țară unde este numit membru de onoare al Academiei Române, iar în 1994 este numit cetățean de onoare și Doctor Honoris Causa al Academiei de Artă din Iași. Printre alte distincții importante, în 1993 primește Marele Ordin German de Artă “Maximilian”, iar în 1995 este numit Comandor al Artelor și Literelor de către Guvernul Francez.
În iunie 1996 Sergiu Celibidache a susținut ultimul său concert la München.
A trecut la cele veşnice la 14 august 1996, la reședința sa din La Neuville-sur-Essonne, departamentul Loiret, în apropiere de Paris, fiind înmormântat în micul cimitir al localităţii.
Pe 15 august 1996, la o zi de la decesul lui Sergiu Celibidache, prestigioasa publicaţie americană „The New York Times“ îl descria, într-un necrolog dedicat, ca fiind „una dintre marile enigme ale secolului al XX-lea“, potrivit radioromâniacultural.ro.
