„O bifez astăzi, în calendarul celor mai intense emoții ale mele, din ultima vreme.
Am ales să nu vorbesc despre boala mea, atâta timp cât ea era în plină desfășurare. Odată pentru că , observand , în timp, influența pozitivă pe care o am asupra celor din jur, n-am vrut ca “întâmplarea” mea să-i “destabilizeze” emoțional pe cei ce am văzut că-și trag “din mine” energiile pentru a merge mai departe. Apoi…deși știam că un astfel de “jurnal de front” mi-ar fi adus un oarecare “rating”, am detestat întotdeauna obținerea “simpatiei” celor din jur prin astfel de șiretlicuri ieftine. În fine, pentru că sunt lucruri în viață despre care îți propui să vorbești numai după ce simți că le-ai lăsat în urma ta.
…În urma mea, sper, a rămas un virus care m-a atacat mișelește, îngenunchind toată prudența care m-a caracterizat, în tot acest an. Nu mă întrebați cum l-am luat. De unde. De la cine. Sunt unul din cei mai corecți purtători de mască, “spălători” de mâini și “păstrători” de distanțare fizică, în plus, sunt un om sănătos, care se hrănește corect, doarme bine, face sport și are o atitudine pozitivă. Și totuși…fix de Ziua femeii, când Evele lumii primeau flori, parfumuri și declarații de iubire, mie mi-a pătruns în viață …Covid-ul. Mai întâi cu o durere atroce de coloană, însoțită de o febră moderată și o discretă tuse de genul celor pe care le dobândești, de regulă, atunci când ieși dezbracat, în frig. Ieșisem și eu, cu câteva zile în urmă, de aceea gandirii mele pozitive nu i-a fost greu să-i aplice stării mele un diagnostic nevinovat : bronșită.
Cele câteva remedii însă, care , în alte cazuri, dădeau rezultate imediate, s-au dovedit a fi de data aceasta precum frecția aceea, la picior de lemn… Și atunci a intrat în scenă “Scenariul 2”. … “Două liniuțe” -le afișate după cele mai lungi “10 minute” din ultimul deceniu, mi-au prăbușit cerul pe cap…
…M-am tot gândit de nenumărate ori, în aceste vremuri sufocate de teroarea unei pandemii crâncene, ce simte un om, atunci când este diagnosticat cu COVID?…Ce am simtit eu?!? Primul gând a zburat către parinții mei. Întreg anul mi l-am petrecut iubindu-i prudent, de la distanță, respirându-le aerul apropierii prin măști (uneori două suprapuse), refuzându-mi constant îmbrățișările de care mi se făcuse atât de dor…Și iată…ceasul rău! Cu două zile înainte de apariția simptomelor, fusese ziua mamei și – deși sub adăpostul măștii – petrecusem o oră întreagă, la povești…
Mi-am blestemat, de mii de ori, de atunci, inițiativa de a-i vizita, am urât fiecare foșnet al hârtiei colorate în care-mi împachetasem darurile pentru mama, calculam până la epuizare, în minte, distanța la care mă așezasem, față de mama, in sufrageria părinților, scanam cu infrigurare, de pe internet, toate informațiile legate de “riscurile infectării”, formele bolii la vârstnici, “perioada de incubație” și alte elemente, care ba îmi sporeau neliniștea, ba îmi mai dădeau o rază de speranță… In paralel, îi “inventariam” și pe toți ceilalți cu care, chiar și cu mască, interacționasem. Le-am dat , telefonic, cu jumătate de gură, verdictul… Mă simțeam vinovată pentru orice suflet care ar fi putut avea de suferit, din cauza mea. Din cauza mea?!?…Ce sentiment chinuitor ți-l dă gandul că i-ai putea face rău cuiva, fără să-ți fi dorit nicio secundă acest lucru…
… Am chemat apoi Ambulanța.
Starea nu-mi era mai rea, dar aveam nevoie de confirmarea oficială a bolii. Testul PCR a plecat de la mine la prânz, cu Ambulanța și s-a întors pe-nserat, sub forma unui mail, purtând un conținut devastator…POZITIV. ….La televizor, continuau protestele celor ce nu dau doi bani pe pandemie, acuzele fără hotare la adresa guvernanților, a medicilor, a spitalelor… Eu aveam COVID și nimeni din lumea asta nu-mi putea spune dacă peste câteva zile voi fi bine sau voi respira oxigen, la aparate…
Îngrozită de perspectiva de a-mi fi infectat proprii părinți – ființele cele mai vulnerabile și totodată cele mai prețioase pentru mine – ziua următoare m-am prezentat la “Matei Balș”. “Ești nebună!! Evită spitalele!” – au tăbărât pe mine rebelii „anti-tot”...
Un tratament ambulator – fixat corect, științific și “nu după ureche”, plus câteva vizite repetate, la control – acestea au însemnat COVID-ul meu, exprimat “în două vorbe”. Dar nu mă voi limita doar la cele două vorbe. Căci definiția acestor două săptămâni a însemnat mult mai mult pentru mine : peste tot și toate a guvernat acea îngrijorare apăsătoare, care mă însoțea, de la trezire, până la lăsatul întunericului, alimentată fiind de pusee de temperatură și stare gripală, de experimentarea “unei lumi fără miros”, de permanenta și îngrozita monitorizare, de la distanță, a părinților. “
- Cum vă simțiți?
- Bine…”, a fost cel mai important schimb de replici al fiecărei zile.
Am intrat, pe poarta Spitalului Matei Balș de nenumărate ori, în aceste două săptămâni. Pentru a căuta, întâi de toate, leacul care ar fi putut însemna profilaxia pentru parinții mei; apoi pentru a-mi primi propriul tratament; apoi pentru a fi monitorizată în ce fel organismul meu răspunde schemei fixată de medici… Am mers la Balș cu încredere. Fără nicio reținere. Seara , acasă, în fața televizorului, rezistam cu greu asaltului de ură și venin, îndreptat împotriva medicilor și a spitalelor din România, iar a doua zi mă convingeam, la fața locului, de contrariu, condamnându-mi, în gând, colegii jurnaliști pentru propagarea unei asemenea atitudini bolnave la adresa celor spre care populația ar trebui să se îndrepte cu inima deschisă. Dar trebuie să treci tu însuți (sau cineva drag ție) prin boală, pentru a înțelege aceste lucruri….
Înfofolită în hainele iernii, de teama de a nu suprapune o răceală bolii deja existente și protejată de mască, am reușit să mă “strecor” , de cele mai multe ori, “incognito”. Am vorbit , ca de la om la om, cu zeci de oameni : medici, asistente, infirmiere, agenți de pază, care mi-au povestit fiecare din perspectiva sa, coșmarul unui an pe care nu l-au bănuit niciodată a se întâmpla.
Sunt , așadar, în a 15-a zi. Altfel spus, am ieșit din belea. Teafără. Mai bogată cu o experiență de viață. R”, a scris pe femeide10.ro.
