Chiar dacă textul pare subversiv, să știți că nu este. Îmi pun chiar speranța că va contribui într-o oarecare măsură la o calibrare mai corectă a așteptărilor noastre – cititori și autori deopotrivă – vizavi de această platformă.
Poate că n-ar fi rău să reflectăm preț de câteva paragrafe la ce se poate face laolaltă și la ce nu. Să știm, mai întâi de toate, cum stăm. Și să nu ne ferim s-o spunem.Intelectualii (și mă refer aici mai cu seamă la cei însemnați) suferă adesea de un chinuitor orgoliu care îi poate face să pară aberanți, uneori de-a dreptul idioți în ochii celor mulți, nepricepuți la “mărunțișuri”, adică la detalii umane.Există, însă, orgolii și orgolii.
Unele scuzabile, altele otrăvitoare, cu totul inacceptabile. Există viraje și viraje. Unele recomandabile (venite dintr-o salvatoare, autentică inconsecvență!), altele de o duplicitate jenantă, grețoasă. Se întâmplă ca în ochii celor mulți cutare intelectual să pară un om moralmente insalubru când el este, de fapt, doar un biet (și poate cinstit) prizonier al nuanțelor. Alteori, omul nostru, împins de vanitate, greșește în văzul lumii. Iar lumea face ce știe mai bine: nu-l iartă.
Ce-i drept, nu-i treaba ei să ierte. Ce-i rămâne lumii de făcut este să-l critice facil. Din nefericire pentru omul nostru, nimic nu-l demobilizează mai tare decât critica facilă. Deodată, își vede sofisticatul său destin redus, prostește, la niște prostii. Ce-i drept, incontestabile…
