Eram militar în termen într-o unitate din Bucureşti.
De loc dintr-o localitate prahoveană, găsisem o posibilitate să merg acasă cu bilet de voie şi nu cu permisie. Era mult mai uşor de obţinut. Aşa se face că pe 16 decembrie 1989, odată ce ofiţerii şi subofiţerii au terminat programul de lucru şi au plecat din unitate, eu m-am pregătit să plec; ţinând în buzunarul de la piept biletul de voie mult preţios.
Acasă, părinţii şi bunici mei deja înjunghiaseră porcul.
O tradiţie pe care, crescând, am început să o privesc cu alţi ochi decât ai copilului naiv. Am ieşit pe poarta unităţii în ţinută de oraş în jurul orei 16.00. Deşi aveam aproape 11 luni de cătănie, mergeam atent (să nu mă sparg, cum spune Alifantis) mândru de ţinuta mea curată şi de statutul meu de militar.
Mă urc în tramvai; unul care mă duce la o cunoştinţă din Bucureşti, unde îmi ţineam hainele civile.
Las ţinuta militară de oraş şi odată îmbrăcat civil mă urc în metrou. Încerc să nu comit nici cea mai mică greşeală pentru că, în primul rând, nu aveam voie să părăsesc garnizoană Bucureşti (cu bilet de voie) şi în al doilea rând pentru că dacă se întâmplă să mă oprească poliţia, nu aveam buletin cu care să mă legitimez.
Pentru cei care nu ştiu, militarilor în termen li se oprea buletinul la (D)ocumente (S)ecrete, în unitate, până la lăsarea la vatră. Ajung la Gara de Nord, îmi cumpăr bilet şi mă sui în tren. Ajung acasă în circa 90-100 de minute. Trec pe la bunici. Acolo porcul era deja tranşat.
Pupături, îmbrăţişări, răspund la întrebări scurte despre drum, despre mătuşa unde mi-am lăsat hainele militare. Plec de la bunici spre casa părinţilor (apartament la bloc) la vreo 5 străzi distanţă. Din nou pupături, îmbrăţişări, cântăriri din ochi, mai ales ai mamei, şi mă cufund într-o binemeritată baie.
La unitate aveam parte de cel mult un duş de 5 minute pe săptămână.
Iar acum, acasă, sâmbătă era exact ziua în care se livra, pentru două ore, apă caldă de la centrala de cartier. Mănânc ceva bunătăţi făcute de mama special pentru mine. Îi descriu pentru a nu ştiu câta oară cum îmi spăl şi îmi cos singur textilele pe care le îmbrac zilnic la unitate. Îmi inspectează palmele crăpate şi bătăturile de la picioare făcute de cizmele mai mari cu o jumătate de număr.
Fug în oraş să mă întâlnesc cu fata pentru a cărei corespondență fac flotări şi genuflexiuni în faţa (S)ergentului de (S)erviciu pe (C)ompanie. Seara se termină prea repede pentru mine şi pentru ea. A doua zi mai apuc să mănânc, să merg la curte la bunici pentru un dialog mai amănunţit umplut cu detalii pe care mai mult bunica le solicită. Cu sacoşă de rafie (cusută de bunicul) umplută de bunătăţi, mă urc la tren.
Trebuie să mă întorc la Bucureşti, căci biletul de voie îmi permitea să părăsesc unitatea pentru maxim 24 de ore.
Ajuns în Gara de Nord, priveliştea îmi dă de gândit; de la peron şi până în staţia de metrou am trecut pe lângă trei patrule militare. Am încercat să mă comport ca un civil oarecare. Ajung la mătuşa din Bucureşti; mă îmbrac în ţinută militară de oraş, îmi mut bunătăţile din sacoşa bunicului în sacul de merinde şi pornesc spre unitate. Pe stradă sunt oprit de două patrule consecutiv.
Aflu de la colegii mei, militari din patrule, că este alarmă (îmi comunică şi indicativul alarmei) şi sunt îndrumat să mă îndrept grabnic spre unitatea militară. Ajuns la unitate, observ lipsa iluminatului pe alei şi în clădiri.
Trec de controlul de la poartă (acte, bagaje, corporal) şi mă preia SSC-ul. Mergem împreună spre dormitor să mă schimb şi să îmi iau arma din rastel. Colegii mei erau deja înşiruiţi, pe burtă sau în genunchi, pe toate laturile unităţii, la diverse distanţe de gard. Trecând mai aproape de unul, acesta îşi ridică, scurt, clapeta de la portîncarcator; observ atunci gura de alimentare la toate cele patru încărcătoare.
___________
Citește și
Au început să tragă spre curtea bisericii. Evident, nu erau teroriști
Am văzut la Arad vreo 5 - 7 Lada 1200 cu numere ruseşti
___________
Toate conţineau muniţie de război. Mă trece un fior. În dormitor, fac schimbul de la ţinuta de stradă la cea de instrucţie. În tot acest timp, SSC-ul contabilizează muniţia ce urmează să mi-o predea şi îmi explică pe scurt puţină informaţie pe care o cunoaşte despre evenimente. Există informaţii că vom fi atacaţi de terorişti şi mercenari. Iau în primire 5 încărcătoare pline cu muniţie de război.
Îmi pare total anapoda faptul că predarea acestora se face în dormitor şi nu la corpul de gardă, că introducerea unuia din cele 5 încărcătoare cu muniţie se face în dormitor şi nu la corpul de gardă. Dar mai mult decât toate acestea, faptul că nu mi s-a cerut să semnez pentru muniţia primită.
Aflu unde este poziţionată compania mea şi merg acolo. Iau pozitie „culcat”, în burta unui canal pluvial care acum ţine loc de tranşeu. Mă bucur că nu a plouat recent şi mulţumesc în gând colegilor care şi-au făcut „sectorul”, maturându-l de resturi vegetale. Era duminică 17 decembrie 1989; aproximativ ora 16,30. Întunericul îşi intra în drepturi.
Îmi doream să cred că totul va lua sfârşit repede, că este un exerciţiu de amploare ordonat de la Comandamentul Armatei cu scopuri pe care şi eu şi colegii mei începeam să ni le închipuim. Aveam să aflu că lucrurile sunt cât se poate de reale cu fiecare ceas care trecea.
Până s-a luminat de ziuă, pe 18 decembrie, ne-am schimbat dispozitivul de patru ori. Compania noastră a dublat pe timpul nopţii rândurile în mai multe obiective ale unităţii; la depozitul de muniţie, la depozitul de combustibil, la clădirea unde se afla drapelul de luptă, la parcul auto. Spre dimineaţă, să fi fost ora trei, auzim focuri de armă pe latura de vest a unităţii.
Se trăgea la foc automat.
Aflăm de la comandantul de companie că acolo se deschisese foc spre unitate din podul unui bloc de locuinţe civile. Îmi părea greu de crezut. A doua zi, când am schimbat obiectivele, am observat găuri pe peretele exterior al clădirii în care noi făceam, de regulă, pregătirea teoretică. Erau neuniforme că adâncime şi nu puteau fi grupate nici în linie nici în cerc.
Ceva îmi spunea că nu puteau fi făcute de gloanţe. Adevărul este că nu mă pricepeam să interpretez. Jos, la baza zidului, nu se aflau nici bucăţi de tencuială, nici corpuri metalice.
Acum, pe 18 decembrie, odată ce întunericul nopţii se ridicase, am observat autospecialele de transmisiuni din diferitele puncte ale unităţii cu toate antenele întinse. Ziua am petrecut-o în acelaşi dispozitiv. Ni se spunea de către comandanţii de companie că trebuie să apărăm unitatea, că există informaţii despre terorişti care atacă unităţile militare. Am fi vrut, şi eu şi colegii mei să aflăm ce se întâmplă, dar nu aveam voie să folosim aparatele de radio portabile pe care le aveam de acasă.
Nici de la televizor nu am putut afla ceva, pentru că nu aveau semnal. (Aveam să aflu mai târziu că fusese sistat semnalul tv în toată unitatea).
Zilele de 19 şi 20 decembrie le-am petrecut la fel, rupţi de lume, mâncând în tranşeele improvizate (nu în sala de mese), dormind câte două-trei ore pe noapte.
Abia în 20 decembrie, pe seara, răzbat zvonuri că la Timişoara a avut loc o manifestaţie populară, că s-a strigat „Jos comunismul” şi „Jos dictatura” şi că au murit oameni prin împuşcare.
Un soi de teamă ne-a cuprins pe toţi, dar şi o undă de bucurie. Teamă pentru că ne gândeam la posibilitatea de a fi scoşi din unitate cu muniţie de război. Bucurie pentru că ne imaginăm un viitor fără încorsetări politice şi economice.
Ziua de 21 decembrie vine cu o veste aiuritoare pentru noi: ofiţerul de contrainformaţii al unităţii (cu grad de căpitan) fusese arestat la Comandamentul Armatei. Deşi inexplicabil şi greu de crezut, un val de bucurie manifestată fără oprelişti cuprinde pe câţiva militari în termen. Printre ei şi subsemnatul.
Asta din cauza faptului că la sfârşitul lunii noiembrie aveam să îl cunosc personal că urmare a unei năzbâtii. Iat-o:
Unitatea avea centrală telefonică manuală. Unul dintre operatori, militar în termen ca mine şi de aceeaşi vârstă, era prahovean. Am închegat în 11 luni o prietenie trainică. Atât de trainică încât ne-am permis să încălcăm toate regulamentele şi ordinele în vigoare pentru ca eu să pot pătrunde în centrală când era tura lui.
Încăperea avea o oarecare intimitate, probabil şi pentru faptul că era izolată fonic şi ne permiteam astfel să jucăm şah, să vorbim despre ale noastre şi să ascultăm la aparatul de radio. Cam pe la sfârşitul lunii noiembrie, după masa de seară şi cu acordul S.S.C.-ului, părăsesc dormitorul şi intru la prietenul meu în centrală telefonică.
Aveam cu mine un aparat de radio portabil „Zefir”.
___________
Citește și
Au început să tragă spre curtea bisericii. Evident, nu erau teroriști
Am văzut la Arad vreo 5 - 7 Lada 1200 cu numere ruseşti
___________
Înăuntru, el încinsese deja o partidă de şah cu colegul ce ieşise din tură. Mă duc la fereastră, pun aparatul pe pervaz şi caut un post de radio; cu muzică sau ştiri, nu aveam o dorinţă anume. Întâmplarea face să fixez butonul de „acord” pe „Radio Europa Liberă”. Îmi amintesc de faptul că se discuta de fugă Nadiei Comăneci din România. Nu am insistat mai mult de câteva minute şi am schimbat pe un alt post cu muzica.
Las aparatul pe pervaz şi mă îndrept spre tabla de şah a celor doi. După partida lor, intru în joc cu câştigătorul. Nu-mi mai amintesc cine a câştigat, dar la sfârşitul partidei, lăsăm operatorul de serviciu la post şi mergem la culcare.
A doua zi după masa de prânz primesc ordin de la S.S.C. să mă prezit la biroul ofiţerului de contrainformaţii. Intru, salut, mă prezint şi în acelaşi timp constat că în cameră se afla şi cei doi colegi cu care am jucat şah în seara de dinainte.
Suntem ţinuţi la uşă, cu spatele foarte aproape de ea. Aveam să constat că era la fel de capitonată ca cea din centrala telefonică. Căpitanul de contrainformaţii se afla la birou în celălalt capăt al încăperii, cam 7-8 metri.
În spatele lui, un seif mare încuiat şi un cuier. Ne flutură un teanc de hârtii, spunând că are declaraţiile a trei martori care atestă că noi (cei lipiţi de uşa lui) ne aflam în ziua cutare la ora cutare în locul cutare şi că ascultam postul de radio „Europa Liberă”.
Ba ne spune şi ce informaţie am ascultat. Ne întreabă pe rând ce avem de declarat în legătură cu acestea. Colegii mei îl iau pe NU în braţe; pe rând. Ca să îşi aducă aminte li se dă ordin de „stânga-mprejur” şi „10 lovituri cu capul în uşa pentru aducere aminte”.
Căpitanul îşi dă seama de greşeală (uşa era capitonată, prin urmare moale la atingere) şi îi direcţionează către tocul uşii. Îmi vine rândul să declar. Mărturisesc sincer că eu am fost cel cu aparatul, că nu trebuia să intru în camera ce găzduia centrală telefonică (scria pe uşă acesteia că numai comandantul unităţii şi ofiţerul de contrainfrmatii au acces) şi că unicul scop al utilizării aparatului de radio era acela de a ne delecta cu muzica.
Aflăm că fapta noastră este demnă de „curtea marţială” şi că va raporta totul către superiorul său.
Împricinaţii părăsesc încăperea la ordin. Ne dăm seama că e grav pentru noi fără să discutăm între noi. Mergem fiecare la subunitatea lui.
Aveam să aflăm la o săptămână distantă că ni s-a acordat clemență, dar că la orice altă fapta săvârşită, pe viitor, contrară regulamentelor militare ne va fi adăugată şi aceasta.
Aşa se face că în ziua de 21 decembrie, când am aflat de arestarea căpitanului de contrainformaţii, m-am dus glonţ la biroul lui. Aveam să constat că alţii îmi luaseră înainte. Au spart uşa, au aruncat tot ce era hârtie pe fereastră în groapa cu nisip lângă care scria „Loc de fumat” şi au ars totul. Seiful însă nu reuşise nimeni să îl deschisă sau să îl urnească.
Aveam să aflăm că pistolul lui se afla în rastel la (O)fițerul de (S)erviciu pe (U)nitate.
Tot în ziua de 21 decembrie a fost prima dată când, seara, am putut avea semnal tv la televizorul din dormitorul colectiv (un dormitor cu 100 de paturi suprapuse pe două nivele). Am văzut discursul lui Ceauşescu din acea zi, deruta lui şi nedumerirea colegilor care urmăreau emisiunea la televizor.
Începeam să înţeleg de ce fusese arestat ofiţerul nostru de contrainformaţii. Mă temeam; era greu de crezut că poate fi posibilă o schimbare a stării de fapt în România.
A venit ziua de 22 decembrie, în miezul căreia Ceauşescu fugea cu elicopterul. Ştim toţi ce a urmat.
În ceea ce mă priveşte pot să afirm că în aceşti 30 de ani scurşi de atunci există foarte multe lucruri care am dorit să se schimbe în societatea românească şi nu s-au schimbat. Libertate fără Hristos, fără morală şi fără educaţie nu există. Nicăieri pe lumea asta.
Adrian
____________________
Cum ați trăit evenimentele din urmă cu 30 de ani? Ce ați simțit atunci? Ce ați sperat? Ați participat la protestele din stradă? Ați urmărit manipulările de la televizor?
Povestiți-ne pentru a nu uita, pentru a afla și ceilalți cum au trecut românii prin acest moment istoric care le-a schimbat viața.
Puteți să ne scrieți pe adresa redactia@newsweek.ro sau puteți lăsa comentarii în subsolul acestui articol ori pe Facebook.
