România a păstrat aparențele în raporturile cu Ucraina din ultimii ani, dar cele două țări nu au reușit să-și depășească nevrozele istorice: procesul de la Haga, în urma căruia majoritatea resurselor de gaz din Marea Neagră au revenit României a produs traume în imaginarul colectiv ucrainean, la fel cum teritoriile românești rămase în urma celui de-al Doilea Război Mondial la Ucraina suscită încă emoții.
După anexarea Crimeei, România a condamnat acest rapt, a trimis echipament ușor în zona Donbas și și-a asumat în interiorul NATO conducerea Grupului pentru apărarea cibernetică a Ucrainei.
În același timp, Bucureștiul a evitat ani de zile să ajute Ucraina cu gaz și nu a reușit să negocieze drepturi suficiente în favoarea minorității române din Bucovina de Nord, un subiect complicat care a rămas deschis.
România a susținut deci Ucraina în momentele dificile, chiar dacă fără un entuziasm special. Totuși în Noua Strategie de Securitate (Human Security—the State’s Security), publicată în septembrie 2020, Ucraina nu include România printre statele de care are nevoie să fie în parteneriate apropiate, cu toate că cele două au o frontieră lungă de aproape 700 de km, iar în Marea Neagră stau față în față cu același inamic.
Documentul menționează o „cooperare extensivă” cu SUA, Marea Britanie, Canada, Germania și Franța, apoi îi enumeră pe partenerii strategici: Azerbaidjan, Georgia, Lituania, Polonia și Turcia.
Cu toată timiditatea sa tradițională și antipatia ascunsă, România își dorește o Ucraină puternică și stabilă. Chiar dacă, deocamdată, nu spune nimic despre peisajul războinic din Marea Neagră, Bucureștiul are tot interesul să susțină Kievul, declarativ și practic.
Presiunea trupelor rusești la frontiera cu Ucrania s-a accentuat după ce președintele ucrainean Volodimir Zelenski a lansat pe 25 martie 2021 Strategia militară a țării sale, care „va contribui la realizarea integrării Ucrainei în NATO".
Documentul menționează că Federația Rusă „continuă să fie inamicul militar” al Ucrainei, și „agresorul” ei, fiindcă ocupă „temporar” teritoriul Republicii Autonome Crimeea și teritorii din regiunea Donbas, folosind „în mod sistematic mijloace militare, politice, economice, informațional-psihologice, spațiale, cibernetice și de altă natură” împotriva „suveranității și integrității teritoriale a Ucrainei".
Pentru a demonstra toate temerile oficialilor ucrainieni, purtătoarea de cuvânt a diplomației ruse i-a transmis Kievului că orice încercare de aderare la NATO ar putea pune sub semnul întrebării existența Ucrainei ca stat.
Înainte de această Strategie militară, Zelenski a inițiat pe 11 martie Platforma Crimeea, dedicată „încetării regimului de ocupație și de reintegrare a Crimeei” prin mijloace „diplomatice, militare, economice, informaționale, umanitare”. Acestei ofensive strategice, dar pașnice, Rusia îi răspunde cu o mobilizare armată nemaivăzută în ultimii 20 de ani.
În Marea Neagră, unde are deja o flotă puternică, dotată inclusiv cu submarine purtătoare de armament nuclear, vor veni nave de război din Baltica și din Caspica. Între 50.000 și 80.000 de militari ruși au fost trimiși la granița cu Ucraina și în Crimeea, potrivit statisticilor Kievului.
Ministrul Apărării de la Moscova, Serghei Şoigu, a anunțat marți că două armate și trei unităţi aeropurtate au fost mutate la granița vestică a Rusiei pentru „exerciţii”, ca reacţie la activităţile „ameninţătoare” ale NATO. De asemenea, au fost alertate și trupele din Transnistria, unde în mod oficial se află 1700 de militari ai Grupului Operativ al Trupelor Ruse. De la Tiraspol la frontiera cu Ucraina sunt 13 km și nu se cunoaște capacitatea reală a contingentului rusesc.
În Marea Neagră echilibrul e schimbător. Rusia are de partea ei suficient armament și destui soldați pentru a fi stăpână pe situație. Statele Unite au trimis două nave militare, care vor trece de Strâmtorile Bosfor și Dardanele în aceste zile, dar care pot rămâne doar până la începutul lunii mai în Marea Neagră, potrivit Convenției de la Montreux.
Ankara se declară de partea Ucrainei, iar soldații ucraineni folosesc drone militare turcești în Donbas. Cu toate acestea, presa proguvernamentală turcă are comentarii antiamericane și atrage atenția că Turcia trebuie să păstreze cheile Strâmtorilor doar pentru ea și să nu deschidă porțile pentru SUA.
În 2008, în războiul de cinci zile ruso-georgian, Ankara a blocat intrarea în Marea Neagră a vaselor americane.
Întreg balansul din Pontul Euxin ar putea schimba poziția dilematică a Turciei, membră NATO, dar aflată într-o intimitate periculoasă cu Rusia. Dacă Ankara se întoarce cu fața spre Alianța Nord Atlantică, Marea Neagră ar putea să nu mai fie un lac rusesc.
Mai există, însă, și alte mijloace de descurajare, după cum sugerează un diplomat ucrainean: eliminarea Rusiei din sistemul internațional de plăți bancare SWIFT, sau un ultimatum din partea Germaniei, că va opri construcția gazoductului Nord Stream 2, dacă Moscova nu-și cheamă trupele înapoi.
Aflată în vecinătatea zonei fierbinți a Mării Negre, România nu spune nimic, nu are nicio idee și, poate, chiar dacă ar avea ar continua să tacă mâlc: să nu deranjeze, să nu greșească, să nu iasă în evidență, dar în același timp, să fie bine poziționată. Bucureștiul știe înaintea tuturor că nu va fi un casus belli, ci doar o încercare a Rusiei de a provoca NATO.
