În Rusia lui Putin nu se moare la întâmplare. Iată cazul lui Andrei Krukovski, manager la Gazprom.
Avea 37 de ani. Judecând după fotografii, omul era într-o formă foarte bună. S-a dus la munte.
A căzut de pe o stâncă. Autoritățile tratează întâmplarea ca pe un „accident“. Problema este că în ultimele săptămâni o serie misterioasă de „accidente“ a luat viețile a patru directori și asociați Gazprom.
Și nu oricum. Unii și-au masacrat întreaga familie, după care s-au „sinucis“. Alți câțiva oligarhi de rang inferior au pățit la fel.
Poate că este o coincidență. Sau poate că nu. În 2013, a fost găsit mort Boris Berezovsky, un influent oligarh rus.
Omul s-a spânzurat în vila sa din Londra. Poate că era supărat, afacerile nu îi mergeau bine. Mai ales de când se despărțise de un anume Vladimir Putin, pe care îl sponsorizase la începutul carierei sale politice.
Iată altă coincidență. Un fost ofițer al serviciilor secrete sovietice și rusești, Alexander Litvinenko, a „defectat“.
Ajuns în Marea Britanie, omul începe să povestească. Printre altele, că primise ordin să îl ucidă pe Berezovsky. Poate că mințea. Nu poți să încredere chiar așa, în oricine.
Dar, în 2006, Litvinenko a luat ceaiul într-un hotel din Londra cu doi oameni care erau agenți ai serviciilor rusești.
A murit, după trei săptămâni, în chinuri atroce, otrăvit cu poloniu radioactiv. Evident, o substanță care nu se găsește într-un dulap din bucătăria hotelului.
Investigația britanicilor a descoperit exact cine și pe unde a transportat poloniul, care a lăsat o adevărată dâră luminoasă prin Londra, ajungând în camera de hotel a asasinilor.
În Rusia lui Putin este riscant să intri în vizorul șefului suprem. Peste unii dă mașina. „Accidente“. Alții se aruncă de la eraj. Viața, desigur, este grea. Alții, ca jurnalista Anna Politovskaya sau ca politicianul Boris Nemțov, primesc un glonț în cap.
Foștii agenți secreți par să aibă parte de cele mai speciale „accidente“. Serghei Skripal, alt agent care a defectat în Anglia, a fost otrăvit cu Novichok, o toxină extrem de letală, despre care mulți specialiști nici nu știau că există.
Grupul de investigații Bellingcat, din Olanda, și-a făcut un obicei să îi urmărească pe agenții serviciilor secrete ruse. Se vede treaba că aceștia, obișnuiți să îi urmărească pe alții, nu se pricep să își șteargă urmele când sunt urmăriți, la rândul lor.
Bellingcat a publicat, recent, numele, numerele de telefon și adresele a sute de agenți secreți care lucrează la Moscova. Cum? Simplu. Au urmărit livrările de fast-food dintr-o anumită clădire.
Ce a descoperit Bellingcat, printre altele, este că echipe de „operatori“ ai serviciilor rusești au urmărit, pas cu pas, opozanți, jurnaliști și oameni de afaceri.
În unele cazuri, țintele acestora și-au pus ștreangul de gât, au înghițit dioxină ori a dat peste ei un camion. „Accidente“, presupun.
Rusia nu a recunoscut nimic. Dar a și refuzat orice cooperare cu anchetatorii britanici, olandezi sau din alte state. O altă coincidență, bănuiesc.
Vladimir Putin, la rândul său, crede că este vorba despre calomnii ale Occidentului.
Doar că se simte obligat să precizeze, pentru cine știe să citească în zațul cafelei politice, că Skripal era un
„trădător“ și un „gunoi“.
Puțină teorie, acum. Regimurile totalitare clasice au ucis mai mulți oameni decât regimul putinist. (Până acum, dar despotul din Kremlin are timp să recupereze).
Au ucis milioane de oameni în lagăre, în închisori, sau pur și simplu pe marginea drumului. Însă nu toate aceste regimuri au practicat, ca un instrument de politică de stat, asasinatul extra-judiciar. Sau, când au făcut-o, a fost excepția.
Regimul Ceaușescu, spre exemplu, a înfometat milioane de români. A tras în demonstranții de la Timișoara, Cluj sau București.
Era, fără îndoială, un regim criminal. Însă la urmărirea și uciderea unui inamic politic complicii lui Ceaușescu nu se pricepeau prea bine.
În unele cazuri, au încercat să „paseze“ sarcina asasinatului unor interlopi sau unor grupări teroriste palestiniene. China comunistă a lui Mao este alt exemplu.
Puteai fi declarat „dușman al poporului“, bătut măr și lichidat într-un lagăr. Alături de milioane de alți cetățeni. Dar șansele să primești, din partea unui necunoscut care dispare în noapte, un cuțit în coaste în timp ce așteptai autobuzul nu erau prea mari.
Trebuie un anume gen de regim care să recurgă la aceste tactici. Care sunt specifice mafiilor. Trădătorii acestor mafii, mai cu seamă, au parte de un asemenea tratament.
O mafie este în competiție cu un guvern pentru controlul unui teritoriu. Însă, spre deosebire de un guvern, o mafie nu poate recurge la instrumentele politice și administrative obișnuite. Așa că îi rămân cele extra-judicare.
La bază este intimidarea. Când șeful unei mafii vrea să trimită un mesaj, trimite pe cineva. Cu pumnul greu, cu ceafa lată, cu tatuaje și cu un vocabular rudimentar.
Dacă subiectul nu pricepe, se trece la nivelul următor. Este esențial să se înțeleagă că Boss nu glumește. Poți ajunge să fii pescuit într-un butoi umplut cu ciment.
Dar există aici o problemă. Un guvern nu este, totuși, o mafie. Are mijloace administrative, are legi (oricât de abuzive), are o politică.
Chiar și guvernele care au în program genocidul nu ar avea, în principiu, de ce să recurgă la asasinate individuale organizate în umbră și comise în spatele blocului, ca ultimul borfaș.
Dar exact asta se întâmplă, în anumite condiții. Iată cazul lui Serghei Kirov, prim-secretarul organizației de partid din Leningrad.
Asasinat la 1 decembrie 1934, de un personaj obscur, care a fost repede executat. Nu există dovezi clare că Stalin a comandat crima, dar e limpede că i-a căzut bine. Kirov era văzut în partid ca un posibil succesor al lui Stalin.
Iar Stalin nu ezita să scape de dușmanii săi prin asasinat. În 1940, în Mexic, Trotsky a fost trăznit cu un topor în cap de un agent NKVD.
Regimul nazist a utilizat, la rândul său, în anumite momente, asasinatul. Cazul clasic este acela al „Nopții cuțitelor lungi“ (30 iunie - 2 iulie 1934), când echipe de SS-iști au dat buzna peste membri proeminenți ai SA-ului și i-au ucis.
Observați aici un tipar. Un regim autoritar, criminal, recurge la asasinate punctuale, extra-legale, în două situații.
În primul rând, când țintele se află în afara jurisdicției sale. (Lucru destul de riscant, pentru că sunt în jurisdicția altui stat).
În al doilea rând, și semnificativ pentru scopurile noastre, când un lider extrem (înconjurat, de regulă, de o camarilă) dorește să se desprindă de ancorele legale și insituționale ale propriului regim. Cu alte cuvinte, când se radicalizează.
Iată cazul lui V.I. Lenin și a grupului conspirativ din jurul său care ordonă asasinarea țarului Nicolae al II-lea și a familiei sale într-un subsol al unei case din Yekaterinburg. Un act care desprinde noul regim bolșevic, încă în formare, de vechiul regim.
Vladimir Putin, cu sprijinul celor mai extreme departamente din serviciile de spionaj rusești, civile sau militare, a recurs la asasinat încă de la începutul perioadei în care a dominat politica rusă.
Ziariști, lideri politici, afaceriști, foști agenți ai serviciilor de spionaj, sau chiar politicieni străini (prim-ministrul din Muntenegru, de exemplu, a fost țintit de o tentativă de asasinat).
Asta arată că el și grupul din jurul său erau deciși de la început să revoluționeze instituțiile și ordinea „Federației Ruse“. Putin nu s-a radicalizat treptat.
Mai degrabă, este Occidentul cel care a ajuns foarte lent la înțelegerea naturii regimului său. Iar faptul că încă primește telefoane de la disperați precum Emmanuel Macron arată că unii nu s-au trezit nici măcar acum, în ceasul al doisprezecelea.
Cătălin Avramescu este conferenţiar universitar la Facultatea de Științe Politice a Universității București
Vladimir Tismăneanu - Neo-bolșevismul de extremă dreaptă
Dragoș Paul Aligică - Războiul a creat o nouă realitate economică și geopolitică pentru România
Adrian Papahagi - Propaganda putinistă: ghid de deconstrucție
Alexandru Călinescu - Ucraina: dimensiunile unei tragedii
Mircea Mihăieș - Altoiuri și altoiri
