În mod normal, cu cât se scurge mai mult timp după desfăşurarea evenimentelor istorice, ele devin mai clare, se decantează, iar detaliile lor devin accesibile atât istoricilor, cât şi publicului. În ceea ce priveşte evenimentele din decembrie 1989, pare că asistăm la un proces invers logicii fireşti.
Cu cât trece timpul, cu atât motivaţiile, originile, desfăşurarea şi rezultatele sunt mai neclare, acoperite de teorii aiuritoare, narațiuni conspiraționiste și revizioniste.
Am analizat recent aceste aspecte împreună cu Andrei Ursu şi cercetătorul american Roland O. Thomasson într-un material intitulat „Cine a tras în noi după 22? Studiu asupra vinovăţiilor pentru victimele Revoluţiei române din decembrie 1989“, material ce va fi publicat în curând în Noua Revistă de Drepturile Omului (NRDO).
Vă prezint în continuare câteva din ideile şi concluziile la care am ajuns împreună.
Parchetul General invocă, în legătură cu recenta anchetă desfăşurată după redeschiderea Dosarului Revoluţiei, doar un „fenomen diversionist“ și o „psihoză teroristă“ ca principali factori pentru victimele de la Revoluție, făcând abstracție în cvasi-totalitate atât de prezența teroriștilor, cât și de implicarea Securității ceaușiste în evenimentele de după 22 decembrie.
Redeschiderea anchetei, în ceea ce generic se numește „Dosarul Revoluției“, a fost efectiv hotărâtă prin Încheierea nr. 469 (Dosar nr. 1483/1/2016) pronunțată în ședința Camerei de Consiliu a Secției Penale a Î.C.C.J. în data de 13.06.2016.
Motivația este descrisă clar în cuprinsul textului legal: „Analiza, din oficiu, a soluției de clasare dispusă prin ordonanța nr. 11/P/2014 din 14 octombrie 2015 a Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. – Secția Parchetelor Militare, a condus la concluzia, pe de o parte, că motivarea acesteia nu este convingătoare, nefăcând referire la probele administrate, iar pe de altă parte că, în cauză, nu s-a realizat o anchetă efectivă“.
Procurorul general de atunci a stipulat că în dosar „nu s-a făcut o anchetă efectivă“, ceea ce atrăgea după sine imperativele reluării anchetei asupra tuturor evenimentelor Revoluției de la zero. Şi nu se poate spune că nu există motivaţii puternice.
Conform cifrelor avansate de Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989, „în timpul Revoluției au decedat 1.290 de persoane identificate, respectiv, 1.283 de români și șapte străini“.
Cifrele vehiculate în alte documente sunt similare, deși în general mai mici. Astfel, în perioada 17-21 decembrie, adică de la începutul represiunii la Timișoara, până în ultima seară a dictaturii, au fost ucise 177 de persoane, vasta majoritate fiind civili.
Dintre aceștia, ponderea cea mai mare o au timișorenii (76 de eroi martiri numai pe 17 decembrie), urmați de bucureșteni și clujeni (34, respectiv 27 de eroi martiri cu deces înregistrat în data de 21 decembrie). Societatea românească a fost astfel pusă în situația de a se întreba, timp de 29 de ani, cine a tras în cei peste 1.200 de morți ai Revoluției și în miile de răniți?
Mitul „atacului extern“
Răspunsurile au fost variate, teoriile evoluând de-a lungul timpului. În timpul desfăşurării evenimentelor, mai ales a celor de după 22 decembrie, s-a avansat ideea „teroriştilor străini“ (arabi, libieni, iranieni) care ar fi fost special pregătiţi de Nicolae Ceauşescu.
Apoi, pentru că procesele represiunii de la Timişoara începuseră, s-a vorbit despre implicarea Securităţii, dar doar pentru perioada 17-22 decembrie 1989, după această dată mergându-se pe ideea „depunerii armelor la rastel“. ulterior, pe măsură ce şefii Securităţii au fost graţiaţi de regimul Iliescu, s-a vorbit şi despre vinovăţia Armatei şi au început şi procese privind cadre MApN care au tras asupra manifestanţilor, dar, din nou, doar în perioada 17-22 decembrie.
Concomitent a fost iniţiată o bine susţinută campanie mediatică care acredita teoria unei „lovituri de stat externe“ pusă la cale şi executată de „puteri străine“ (accentul căzând evident pe URSS şi ai săi „turişti“). Este evident acum că scopul acestei campanii era deturnarea atenţiei de la vinovăţiile interne şi stoparea anchetelor în această direcţie. Trebuie spus că a reuşit în cea mai mare parte.
După 22 decembrie 1989,
rolul Securităţii în diversiunea militară
a fost recunoscut chiar de şeful acesteia, Iulian Vlad
Referitor la acest aspect trebuie subliniat că mitul „atacului extern“ nu are cum să stea în picioare, fiind contrazis de strategiile, devenite publice între timp, pe care se baza singura putere care ar fi putut interveni în mod real, dacă ar fi dorit să o facă, în România în decembrie 1989, și anume URSS.
Iar ele excludeau în mod absolut intervenția militară, de orice natură. Grăitoare în acest sens sunt concluziile analizelor pe care conducerea sovietică le-a primit în februarie 1989, ca urmare a solicitării exprese a lui Mihail Gorbaciov. Cea mai cunoscută este cea realizată de echipa condusă de Oleg Bogomolov de la Institutul de Economie a Sistemului Mondial Socialist.
Documentul este cunoscut astăzi sub numele de „memorandumul Bogomolov“ și a făcut obiectul a numeroase interpretări, din păcate difuzate doar într-un cerc restrâns de specialiști și necunoscute publicului larg, deşi documentul este disponibil online în colecția „End of the Cold War, a Wilson Center Digital Archive“.
„Încercările de a preveni evoluțiile emergente ar fi echivalente cu a lupta împotriva timpului și a cursului obiectiv al istoriei“, spunea Oleg Bogomolov în concluziile „memorandumului“ său.
Șeful Institutului de Economie a Sistemului Mondial Socialist era de părere că menținerea status quo-ului în Polonia, Ungaria și Iugoslavia, precum și susținerea forțelor conservatoare din Cehoslovacia, RDG, România și Bulgaria nu reprezintă o soluție.
Varianta presupunea o povară financiară excesivă, una pe care economia secătuită a URSS nu mai puteau s-o susțină. În plus, costurile nu puteau decât să crească în timp, iar rezultatele ar fi fost mai mult decât îndoielnice. Folosirea forței (militară sau politică) era și mai puțin dezirabilă.
Nu ar fi făcut decât să întărească poziția neo-staliniștilor, ar fi stopat reformele timide care începuseră, ar fi adâncit criza și, cel mai important în perspectiva viitorului, ar fi întărit „sentimentele antisovietice“ din țările respective.
De asemenea, o utopică intervenție militară a Moscovei (exclusă de altfel în mod repetat și public de liderii sovietici încă din 1988) de partea forțelor conservatoare, care erau „înstrăinate de popoarele lor“, ar fi însemnat fără echivoc sfârșitul perestroika, prăbușirea încrederii comunității internaționale în politica lui Gorbaciov și ar fi generat „dezintegrarea sistemului social-economic și politic din aceste țări, precum și explozia unor proteste în masă și posibile ciocniri armate“.
În concluzie, o intervenție militară, în orice formă s-ar fi produs ea, ar fi fost contrară intereselor strategice ale URSS. De fapt, cei interesaţi de inventarea existenței unui „atac extern“ şi implicit a unei „lovituri de stat externe“ în decembrie 1989 erau tocmai Nicolae Ceauşescu şi Securitatea.
„Albirea“ Securităţii
Cu aportul ulterior al unor foști ofițeri și apologeți ai Securității (printre care fostul șef de cabinet al lui Iulian Vlad, Aurel Rogojan, Filip Teodorescu, Cristian Troncotă), această narațiune a „amestecului străin“ (în forma ei concepută chiar de către Nicolae Ceaușescu pentru a acoperi natura criminală a ordinelor sale) atât dinainte de 22 decembrie, cât și de după (prin teoria conspiraționistă a implicării „turiștilor sovietici“ și KGB-ului) a avut, din nefericire, un înalt grad de diseminare (prin organe de presă în general aservite Securității și prin Internet) și acceptare publică. Prin intermediul ei, Securitatea a fost absolvită de orice vinovăţie, nu numai pentru represiunea din perioada 17-22 decembrie 1989 (din moment ce ne confruntam cu „o lovitură de stat externă“), dar mai ales pentru implicarea în diversiunea de după 22 decembrie.
Procesele de la Timişoara din anii ’90 au dus la condamnarea, pe lângă un număr restrâns de șefi ai PCR și ofițeri de miliție, a unui singur ofițer de Securitate: colonelul Sima Traian, șeful Securității Timiș, condamnat la 20 ani închisoare pentru omor, tentativă de omor, arestare ilegală (1991), pedeapsă redusă la 15 ani închisoare (1997), din care a executat doar șase.
Și, totuși, din faptele menționate chiar în concluziile instanței, bazate pe un număr covârșitor de mărturii și probe cu înscrisuri, rezultă că la represiunea în care „au fost ucise 94 persoane și alte peste 300 rănite grav, iar 896 de cetățeni au fost reținuți, mulți dintre ei fiind maltratați și cercetați abuziv“ au participat direct, inclusiv prin „folosirea armelor de foc“, cadre și trupe ale Departamentul Securității Statului.
În aceste condiții, întrebarea legitimă care se desprinde este: cum a fost posibil ca pentru toate aceste fapte enunțate ale Securității ceaușiste să nu rezulte decât un singur condamnat?
A fost iniţiată o bine susţinută campanie mediatică
ce acredita teoria unei „lovituri de stat externe“
pusă la cale de „puteri străine“
Ori, agenda maistrului militar Ambrozie ne arată fără dubii că întreg personalul Inspectoratului Judeţean de Interne Timiş (inclusiv Securitatea) a fost înarmat cu muniţie de război. Inclusiv ofiţerii de Securitate din birouri. Spre exemplu, locotenent-colonelul Petru Pele, care în decembrie 1989 era șeful Serviciului 1A de la Securitatea Timișoara. Atribuțiile sale de serviciu erau legate de problema „Artă-Cultură“, calitate în care se ocupa, printre altele, și de scriitori.
Îl găsim în documentele din arhiva CNSAS implicat activ în urmărirea informativă a grupului „cu preocupări literare și atitudine ostilă statului nostru“ format din Herta Müller, Richard Wagner și Wiliam Totok. Acest ofițer se găsește în liste la poziția 55, cu mențiunea că s-a înarmat cu un pistol-mitralieră Kalașnikov, cu seria BL 3023, patru încărcătoare și 120 de gloanțe, în data de 17.12.1989.
Aceeași armă, cu serie identică, figurează în procesul-verbal din ianuarie 1990 printre cele cu funingine pe țeavă. Ori Petru Pele nu a fost întrebat niciodată despre aceste aspecte. S-a retras din SRI pe 30 august 1994, cu gradul de colonel, după un scandal legat de un presupus dosar de colaborator al lui Virgil Măgureanu.
De aceeași impunitate au beneficiat locotenentul-colonel Rudolf Köpe (Cope), poziția 118 la primire (17.12.1989) – poziția 23 la verificare (8.01.1990), cu pistolul-mitralieră seria BH 4558, și căpitanul Viorel Vlădic, poziția 71 la primire (17.12.1989) – poziția 24 la verificare (8.01.1990), cu pistolul-mitralieră seria BH 4994.
După 22 decembrie 1989, rolul Securităţii în diversiunea militară a fost recunoscut chiar de şeful acesteia, Iulian Vlad. Aflat în stare de arest, ultimul șef al Securității ceaușiste a dat o declarație olografă în fața procurorului militar Gheorghe Diaconescu.
Din motive neelucidate, dar nu greu de presupus şi care au de a face tocmai cu acoperirea generală a crimelor Securităţii, această declarație nu a fost folosită în procesul împotriva lotului CPEx (din care a făcut parte Iulian Vlad) și nici n-a fost făcută publică la acea vreme.
Fostul șef al Parchetelor Militare, generalul Dan Ioan, ar fi găsit-o accidental, mult mai târziu, în fișetul lui Gheorghe Diaconescu. Pe lângă indicarea Direcției a V-a, USLA și CTS (Comandamentul Trupelor de Securitate) ca principalele unități furnizoare de „teroriști“, menționarea unor „cadre militare de rezervă ale Securității, Miliției și Armatei, precum și actuali (la data respectivă) și foști activiști de partid sau UTC, persoane apropiate trădătorului și familiei sale“, precum și a anumitor „cadre militare sau luptători din Gărzile Patriotice“ reprezintă o „descriere cât se poate de precisă și acoperitoare a rețelei «R»“, celebra structură secretă care trebuia să funcționeze „pe teritoriul vremelnic ocupat de inamic“ în timpul „războiului întregului popor pentru apărarea patriei“.
Adică exact a celor care au funcţionat în tipul de scenariu din decembrie 1989.
Iulian Vlad și rețeaua „R“
Prin mărturia sa, Iulian Vlad „arată indubitabil că știa exact componența, structura și modul de operare al rețelei «R», lucru care nu putea fi explicat decât prin aceea că era, prin natura funcției (de șef al Securității), unul dintre cei care o coordonau.
Ceea ce contrastează strident cu repetatele sale declarații ulterioare prin care nega că ar cunoaște ceva despre existența unei astfel de rețele conspirate și despre legăturile ei cu Securitatea“ respectiv „rețeaua «R», planul «Z»“. Chiar și atunci când Silviu Brucan l-a confruntat în seara zilei de 23 decembrie 1989, în timpul celebrei ședințe din sediul MApN, cerându-i direct să le ordone să depună armele și să înceteze focul.
Or, Silviu Brucan știa foarte bine ce știa, pentru că bazele structurii fuseseră puse în 1968, pe vremea când el însuși era în cercul intim al puterii. De frică, Iulian Vlad a mințit și-a dat vina pe „elemente loiale dictatorului“, sau pe „fanatici care acționau individual“, deși tot ceea ce se întâmpla pe străzi indica o acțiune coordonată și condusă după regulile războiului.
Timișoara a aprins flacăra Revoluției Române de la 1989
Această explicitare a existenţei în carne şi oase şi a componenței grupurilor de „teroriști“ de către ultimul șef al Securității ceaușiste este singura lui confesiune credibilă. Ea s-a produs într-un moment în care acțiunile teroriste anti-revoluționare erau încă proaspete și el era arestat pentru genocid. Vlad știa că, dacă ar fi încercat să ascundă identitatea atâtor trăgători (despre care era imposibil ca el să nu fi avut cunoștință), ar fi creat suspiciuni și și-ar fi agravat situația juridică.
A optat astfel pentru o jumătate de adevăr: să se dezică de subalternii săi ca să se scape pe sine. Externalizându-și vinovăția individuală în cea colectivă, la care el însuși nu ar fi participat, Vlad recunoaște că ofițeri din subordinea sa au tras, dar nu la ordinul său. Încercând să se pună la adăpost pe sine, el pretindea că ar fi trecut instantaneu de partea Revoluției și împotriva „trădătorului“.
Se mizează pe amnezia generală
Nu am enumerat, din lipsă de spaţiu, decât câteva aspecte privind implicarea directă a Securităţii în represiunea şi apoi în diversiunea, care trebuia să acopere represiunea, din decembrie 1989. Ce s-a întâmplat în aceşti 29 de ani care s-au scurs de la evenimente?
Eludarea vinovățiilor instituționale și individuale ale Securității și-a cadrelor sale. O mistificare care porneşte de la premiza că principala instituție a represiunii ceaușiste ar fi trecut în acel moment, pe 22 decembrie la prânz, instantaneu, de partea celor care scandau „Jos Ceaușescu!“. Cei 1.166 de morți și miile de răniți ai Revoluției ar fi fost în întregime victimele unei diversiuni lipsită de autori.
Se pare că se mizează pe amnezia generală a poporului român, scoțându-i din ecuație, într-un mod misterios, tocmai pe teroriști, respectiv pe cei care au tras în masele răzvrătite împotriva dictaturii ceaușiste.
Ori, conform unui număr covârșitor de probe existente atât în dosarele Revoluției, cât și în spațiul public, respectiv depozițiile martorilor, sutele de relatări ale celor prezenți sau participanți la evenimente, mărturii preluate în presa acelor ani; declarațiile unor factori de răspundere (inclusiv cea din 1990 a ultimului șef al Securității, generalul Iulian Vlad); concluziile mai multor comisii senatoriale; imaginile filmate și transmise în acele zile de televiziunea eliberată de cenzura comunistă și rămase în conștiința colectivă a societății românești – probe din care am prezentat mai sus doar o mică parte – teroriștii, totuși, au existat.
În lipsa cercetării efective și a inculpării responsabililor din Securitate şi în ideea că principalii, sau chiar singurii, responsabili pentru victimele din decembrie 1989 sunt revoluţionarii înşişi, ne îndreptăm spre o mare eroare de judecată. Atât din punct de vedere juridic, cât şi istoric.
Mai mult, caracterul represiv al instituţiei ar urma să fie eludat şi nu mai avem mult de aşteptat până la apariţia primei lucrări care să susţină că Revoluţia română din decembrie 1989 a fost făcută de Securitate, iar revoluţionarii au fost o simplă masă de manevră.
Citește dosarul integral Revoluția din 1989 - Cine a tras în noi
Revoluția din 1989 - Cine a tras în noi
Binomul Armată-Securitate de la Revoluție. Poveste fără sfârșit
Revoluția din 1989 - Fără dreptate nici după 29 de ani
VIDEO Ion Caramitru: „Șase oameni din fosta Securitate au ajuns în fruntea PSD“
VIDEO Răzvan Theodorescu: „Am fost de patru-cinci ori la Jilava sa-l văd pe Stănculescu“
Revoluția din 1989 - Societatea Timișoara, despre securiștii vechi și noi