Dacă cineva întreabă despre riscurile de securitate, pregătirea apărării sau despre ameninţarea revizionismului rus, politicianul îţi va răspunde că „…2% din PIB”. O căutare pe Google ne lămureşte despre acest angajament cert al României, o spun cu emfază politicieni precum Liviu Dragnea, Mihai Fifor, Gabriel Leş sau Klaus Iohannis şi o amplifică jurnaliştii de serviciu. Şedinţa CSAT recentă nici măcar nu mai ia în discuţie direct această cifră, bugetul de securitate naţională (ce include şi bugetul serviciilor de informaţii şi al MAI) primind aviz favorabil, în şedinţa din 19 decembrie a.c.
Dincolo de faptul că alocările bugetare sunt doar inputuri pentru evaluarea capabilităţilor şi pregătirii, trebuie să chestionăm dacă acest mit al alocării a 2% pentru apărare este adevărat. Am mai abordat subiectul în acest articol, din alt punct de vedere. De data asta, cred că trebuie să afirmăm mai clar că, momentan, alocarea a 2% din PIB pentru apărare este doar un mit (chiar un fake news).
Prima minciună este legată de originea iniţiativei: ea nu este o iniţiativă autohtonă ci o cerinţă a NATO adoptată la Summit-ul din Țara Galilor, din 2014. România a încercat să realizeze acest obiectiv printr-o decizia a CSAT, din 2014, apoi printr-un Acord al partidelor, din 2015. Aici este meritul preşedintelui Iohannis că a reuşit semnarea acestui acord, care prevede alocarea certă a 2% din PIB pentru apărare pentru cel puţin 10 ani, începând cu anul 2017.
A doua minciună este legată de faptul că noi alocăm, la începutul anului, apoi „patinăm” la execuţia bugetară şi nu ajungem să realizăm acele cheltuieli. Pentru acurateţe, România nu a reuşit să aibă cheltuieli de apărare de 2% din PIB pînă acum. În graficul de mai jos sunt prezentate datele reale, raportate la NATO, pentru ultimii 8 ani. De unde se vede că, nici măcar în 2018, nu ne-am propus să cheltuim 2%, cifra de 1,92% fiind cea raportată la NATO, în iulie 2018.
Citește comentariul integral al lui Marian Zulean pe platforma de dezbateri Marginalia
