Ce triste vremuri! Oare ce le-o fi promis Germania României şi Franţei ca Parisul să încheie un compromis şi să accepte salvarea gazoductului lui Putin, Nord Stream 2, asupra căruia insistă Berlinul? Cum rămâne cu unitatea UE? Dar cu cea transatlantică?
E oare totul de vânzare pe mai nimic? Mai supravieţuieşte oare un rest de onorabilitate care să facă proiectul european viabil? Mai rămâne oare suficientă minte şi onestitate care să nu arunce în aer complet punţile transatlantice? Ce fel de Uniune Europeană vrem? Una radical pro-rusă?
Sau poate una radical anti-americană? Iată mizele puse în joc în comitetul reprezentanţilor permanenţi ai Consiliului UE, care fuseseră chemați să tranşeze vineri, prin vot, schimbarea directivei europene privind gazul. Şi, deci, soarta uneia din conductele lui Putin. Cea, numită Nord Stream 2.
Sunt oare exagerate aceste întrebări? Ei bine, există proiecte energetice sau infrastructurale care conţin o cantitate de explozibil politic comparabilă cu a bombei atomice care a pulverizat Hiroshima.
Nord Stream 2 e unul din acestea. Deşi controversat, deşi vituperat de SUA şi de statele est şi central-europene care, altfel decât premierul magiar Orban, se tem de Rusia lui Putin, eforturi imense de a-l impune în UE a depus în ultima vreme o coaliţie eteroclită. E compusă din Moscova, Berlin, puternic cointeresaţii lor agenţi de influenţă, de felul lui Gerhard Schröder, precum şi din partidele radicale de stânga şi de dreapta, pe care le adoră şi susţine Kremlinul, gen AFD sau Die Linke.
Cu puţin înaintea votului decisiv de vineri asupra modificării directivei europene privind gazul, care, o dată schimbată, ar putea asasina lent proiectul, răpindu-i din profit prin limitarea drepturilor administratorilor, Germania şi-a valorificat influenţa considerabilă. Spre a împiedica înmormântarea proiectului, Berlinul a exercitat presiuni fără precedent asupra Parisului, ca şi asupra preşedintelui şi premierului României, contactaţi personal de preşedintele şi cancelara Germaniei.
Compromisul rezultat stipulează, potrivit agenţiei France Presse, că " aplicarea regulilor europene pentru gazoducte legând UE de ţări terţe, ca Rusia, incumbă statelor la care sunt pentru prima dată conectate la reţeaua europeană". E vorba, în cazul în speţă, de Germania.
Anterior se semnalaseră ample fricţiuni în interiorul motorului UE, în speţă în relaţiile franco-germane. Preşedintele Franţei, Macron, aflat în clinci şi cu Italia, din pricina susţinerii deschise, de către populiştii de stânga de la Roma, a revendicărilor radicale ale vestelor galbene, şi-a semnalizat clar nemulţumirea faţă de Merkel. Liderul de la Elysee a contramandat o apariţie publică împreună cu ea şi şi-a revocat promisa participare la Conferinţa de Securitate de la München.
Vrea Macron să strălucească în fine, acasă, unde s-a văzut mai grabnic şi mai intens contestat decât orice alt lider al Hexagonului înaintea sa? Vrea să-i smulgă cancelarei prestigiul de rege neîncoronat al Europei? Vrea oare, invidios pe succesele omologului său american, să se reapropie de un Donald Trump pe care nu o dată l-a vexat puternic? Tot ce se poate. În final, Parisul şi Berlinul s-au înţeles. Dar ce rezolvă această înţelegere?
Clar e însă, pe de altă parte, că nu doar din unghi european, occidental şi democratic, ci şi din punct de vedere german, dreptatea nu este de partea oficialităţilor de la Berlin. Ci a adversarilor proiectului, de la americani şi britanici la scandinavi şi baltici, de la Comisia Europeană la polonezi.
Cu toţii sunt perfect îndreptăţiţi să deplângă exorbitantul preţ politic şi strategic care ar urma să fie plătit. Căci e notoriu că, o dată cu gazul rusesc, ar inunda Bătrânul Continent dependenţa de Kremlin şi mai ales şantajul şi corupţia, însoţind invariabil livrările energetice ale Moscovei. Care s-ar îmbogăţi.
Rusia lui Putin, în care a avea încredere, cum cere Germania, este o nebunie, şi-ar vedea mult înlesnite tentativele de a-şi finanţa şi perpetua agresiva politică expansionistă, imperială, care a însângerat republici ex-sovietice şi ţări pro-occidentale precum Ucraina, ori Siria, angrenând în război hibrid varii state şi puteri occidentale.
Concomitent, neînţelegând că achită un preţ exorbitant pentru un beneficiu derizoriu, Germania însăşi pierde rău. Pierde net mai mult decât admit guvernul federal, extremiştii de stânga pro-ruşi precum şi cei de dreapta, naţionalişti, care-şi clamează la tot pasul părelnica "demnitate" şi "independenţă" de Washington. Căci Republica Federală îşi iroseşte, prin Nord Stream, enorm de mult din puţinul capital politic care i-a rămas după criza din 2008 şi degringolada în care s-a văzut propulsată, de atunci, Europa condusă de germani. Berlinul stârneşte o durabilă şi extrem de pernicioasă neîncredere.
O iscă la vest, ca şi la est. Mefienţa a acaparat nu doar Hexagonul. N-o amplifică doar pe a SUA. I-a cuprins şi pe est-europeni, din care nu puţini continuă să fie sensibili la tradiţia lui Bismarck, a raporturilor şi politicilor germano-ruse întreţinute peste capul şi în contra intereselor ţărilor mici şi mijlocii situate între Germania şi Rusia. Şi est-europenii se arată puternic afectaţi de ea.
În fine, Germania se expune nu doar acuzei duplicităţii, în măsura în care invocă la tot pasul unitatea Europei, în timp ce simultan dezbină continentul irevocabil. Ci, bate şi un iresponsabil cui în sicriul relaţiilor transatlantice, deşi e clar că securitatea Europei depinde în mod decisiv de americani.
Nici poziţia Bucureştilor nu e de invidiat. Condusă execrabil şi, deci, dezorientată în timp ce-i angrenată în plină decădere şi demolare a democraţiei proprii şi a celor europene, România se vede inextricabil prinsă între ciocanul intereselui ei naţional şi regional, care implică distanţa de Rusia lui Putin, şi nicovala unei Germanii paradoxale, oficial tot mai multilateraliste, dar, în fapt, tot mai izolate.
Una care nu-şi mai cunoaşte bine propriul interes, ca putere europeană. Vor ieşi oare cu bine România, Germania, democraţiile şi unitatea Europei din aceste încercări? Rămâne de văzut. Compromisul încheiat cu francezii în schimbul unui preţ deocamdată neclar aplanează parţial criza din raporturile bilaterale, franco-germane. Degrevează motorul franco-german al UE.
Dar nu rezolvă, în esenţă, mai nimic.
