E un fapt și nu poate fi negat. Factual, în egală măsură, este că Augustin Lazăr nu a fost securist. Este absurd, rău-intenționat și lipsit de onestitate să pui semnul egalității între a fi fost membru, numit în virtutea funcției, deci nu voluntar, al unei comisii de liberare a unui deținut politic în anii 80 și a fi fost torționar, ofițer de securitate, ofițer MAI de penitenciar, ciripitor printre deținuți și alte asemenea oribile ocupații.
Domnul Augustin Lazăr a deținut o funcție, suntem destui care știm ce însemna să fii procuror în acea perioadă. Poziția era una prin definiție ingrată dacă îți păsa de drepturile omului. Dictatura vorbea necontenit despre „legalitatea socialistă”, dar recurgea la cele mai înfiorătoare metode pentru a distruge persoana.
Eroarea lui Augustin Lazăr a fost de a fi pus o semnătura automată asemeni milioanelor de semnături și adeziuni din epocă. O semnătura nefericită, mă grăbesc să o spun.
Dar nu el l-a anchetat pe disidentul Iulius Filip, nu el l-a schingiut, nu el l-a condamnat. Să nu confundăm planurile, identitățile și culpabilitățile.
Faptul că imunda campanie împotrivă procurorului general, omul care le stă că un os în gât infractorilor care au capturat puterea guvernamentală în România, este coordonată de oamenii securistului (colaborator sau ofițer) Felix și ai lui Ciripoi (SRS) este probă irefutabiilă că avem de-a face cu o mârșăvie.
Una la fel de inflamată precum frica acestor jivine de justiția independentă. Așa văd eu distincția necesară la acest tulbure ceas istoric: Augustin Lazăr simbolizează valorile societății deschise.
Detractorii săi reprezintă forțele beznei, represiunii, infamiei.
Citește comentariiile lui Vladimir Tismăneanu pe platforma de dezbateri Marginalia
