Sunt 125 ani de la nașterea unui scriitor român genial. Este vorba de filosoful Barbu Fundoianu care va muri la Auschwitz unde a fost deportat. Avea 46 de ani.
„Din tot ceea ce a constituit activitatea sa literară şi artistică, fie că vorbim de poezie, eseuri critice, filozofice sau scenarii de film, radiază o imensă sete de cunoaştere, nevoia imperioasă de a explora realitatea, de a fi prezent în viață, luptînd permanent, după expresia lui Cioran, „cu tirania şi mediocritatea evidenţelor“, şi de a o exorciza prin scris, ceea ce, pînă la urmă, este consecința firească şi de neocolit a unei biografii tumultuoase.
Citește și: Celebrul mafiot, devenit scriitor și actor în filme cu gangsteri, găsit împușcat în propria casă
Continua încercare de a-şi defini identitatea şi de a o afirma în două culturi, cea română şi cea franceză, călătoriile revelatorii, absurditatea războiului şi sfîrşitul tragic (Fundoianu moare gazat în lagărele de la Auschwitz) impun o anumită atitudine adoptată în fața destinului, caracteristică, în orice epocă, acelor poeți nemaleabili, ce refuză minciuna şi compromisul”, a scris observatorcultural.ro
125 ani de la nașterea unui scriitor român genial
Scriitorul Barbu Fundoianu s-a născut la 15 noiembrie 1898, la Iaşi. Şi-a luat numele literar de la moşia Fundoaia, jud. Dorohoi, unde bunicul său fusese arendaş, potrivit volumului "Dicţionarul scriitorilor români" (Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998). A studiat la Liceul Naţional şi la Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi (neterminată).
A debutat editorial cu "Tăgăduinţa lui Petru" (1918). A fost membru al cenaclului "Sburătorul". O parte dintre eseurile sale au fost adunate în volumul 'Imagini şi cărţi din Franţa' (1922). A înfiinţat şi a condus, împreună cu Armand Pascal, primul teatru românesc de avangardă, "Insula", desfiinţat în 1923, din lipsă de mijloace materiale. În 1923 s-a expatriat în Franţa.
La Paris, a lucrat o perioadă la studiourile cinematografice "Paramount" şi a publicat "Trois scénarios-ciné-počmes" (1928). În 1930 i-a apărut volumul "Privelişti", conţinând ce era mai reprezentativ în poezia scrisă de el. A publicat volumele de versuri "Ulysse" (1933) şi "Titanic" (1937), în urma experienţei din cele două călătorii în Argentina. Cu toate acestea, studiile filosofice au constituit preocuparea centrală a perioadei franceze. O parte dintre eseurile închinate unor filosofi contemporani avea să constituie materia volumului "La conscience malheureuse" (1936).
Citește și: A murit marele scriitor Ion Druță, mesagerul Moldovei în lume. Membru de onoare al Academiei Române
A scris, de asemenea, un volum despre poetul francez Rimbaud ("Rimbaud, le Voyou", 1933), "Faux traité d'esthétique" (1938). Postum a apărut volumul "Baudelaire et l'experience du gouffre" (1947). Lucrările în limba franceză au fost semnate Benjamin Fondane. Devenit în 1939 cetăţean francez, combatant în 1939-1940, este arestat în 1944 de Gestapo, deportat în lagărul de la Auschwitz, unde moare gazat.
De-a lungul anilor în care îşi făcea un drum în lumea literelor franceze, a fost un propagator al valorilor româneşti, încercând, prin traduceri proprii în franceză, să facă mai cunoscută poezia românească contemporană şi pe cea argheziană în special. "Rămâne în istoria literaturii române ca înnoitor de sensibilitate şi tehnică poetică, iar în conştiinţa literară franceză şi europeană ca deschizător de drumuri în exegeza poeziei moderne" ("Dicţionarul scriitorilor români").
A murit la 2 octombrie 1944.
Câteva versuri ale autorului
Poezia lui Fundoianu nu este o prezentare idilică a lumii satului, o idealizare a acestuia.
Benjamin Fondane îşi plasează tristețea, angoasele şi senzația tot mai acută a pustiului, a vidului care înghite viața pe un fundal tomnatic, care produce o schimbare fundamentală la nivelul discursului, declanşînd brusca observare a golului, a fragilității umane.
Aşa cum se întîmplă cu un circuit în serie ale cărui beculețe se sting de îndată ce se defectează primul dintre ele, locurile cîndva familiare şi reconfortante devin străine pe timp de toamnă, sînt golite de sens, sterilizate: „gara-i pustie parcă de secole şi ani“, „cîmpul pustiu şi negru s-apropie de sat“, „nu‑i nimeni în hambare şi în şură./ Pustiu“.
Acest peisaj apocaliptic tipic simbolist, ce permite instalarea haosului („şi nu e crama veche, nu-i vierul,/ nu-s goarnele în fund, nu-i bucuria,/ şi uite, poate nu mai vrea nici cerul/ să coacă toamna şi să coacă via“) şi spaima morții („Toamna, în cimitirul urban din bariere,/ pune tristețea-n lespezi a stupilor cu miere,/ şi în priviri, cîrceii pămîntului rotund –/ şi nu pot mai departe de moarte să m-ascund“), e întregit de disfuncțiile poetului, care prezintă toate semnele unei nevroze bacoviene: „În seara asta capul ca o lampă/ îşi arde restul fumegos de gaz – […] În seara asta lungă, cineva/ tuşeşte-n mine, scuipă şi-şi dă duhul“.
