Cum și-a trăit Mihai Eminescu ultimele zile din viață? Pe 15 iunie 1889, cel pe care-l supranumim „poetul național” murea în condiții mizere, la doar 39 de ani, în sanatoriul „pentru alienați” - cum i se spunea pe atunci - condus de dr. Alexandru Șuțu, întemeietorul școlii de psihiatrie românești - aflat pe strada Plantelor din București.
Cum și-a trăit Mihai Eminescu ultimele zile din viață? Cine era pacientul care l-a lovit în cap?
Au trecut 135 de ani de la acel moment, dar, din scurta existență al lui Mihai Eminescu, episodul morții sale a rămas, pentru mulți români, învăluit în mister, destui fiind aceia care nu sunt de acord cu varianta oficială a decesului.
De fapt, sursa misterului se află în însăși cauza bolii marelui poet și gazetar, în diagnosticul ce i-a fost pus și în tratamentul ce i s-a aplicat, pe baza acelui diagnostic, considerat total eronat inclusiv de numeroși istorici, eminescologi și chiar medici.
Dar nu despre aceste lucruri vrem să vorbim. Până la urmă, oricum am face și orice am crede, poetul „doarme”, de 135 de ani, sub „teiul sfânt”, dar din Cimitirul Bellu, nu de la marginea mării, așa cum își exprima el însuși dorința în poezia „Mai am un singur dor”.
Citește și: FOTO Câte fotografii cu Mihai Eminescu există? De ce nu sunt mai multe?
Firește că momentul declanșării nebuniei lui Eminescu a fost unul ciudat, dacă privim sincronizarea acestuia cu momentul special al negocierilor prim-ministrului P.P. Carp cu autoritățile Imperiului Austro-Ungar, din vara lui 1883.
În urma acestora avea să fie semnat. în luna octombrie a aceluiași an, faimosul tratat secret de care, până în 1914, la declanșarea Primului Război Mondial, n-au știut decât regele Carol I și cei câțiva prim-miniștri perindați pe la conducerea guvernelor de-a lungul acelei perioade de trei decenii.
Faimoasa poză a lui Eminescu a fost făcută în Praga, pe când avea 19 ani - Foto: arhiva
„Mai potoliți-l pe Eminescu!”, exclamația ca un ordin pe care P.P. Carp - liderul partidului și guvernului conservator afat la putere - ar fi transmis-o celor de la București, în frunte chiar cu „protectorul” poetului, Titu Maiorescu, a devenit lait-motivul în jurul căruia s-a țesut o întreagă teorie a conspirației.
E greu de spus dacă această teorie e și varianta reală, deși există numeroase aspecte care ne pot pune pe gânduri.
Ca întotdeauna, prima întrebare ce s-ar pune ar fi:„ cCne avea cel mai mult de câștigat din anihilarea, din „înnebunirea” lui Eminescu?”.
Acesta era un virulent critic - din postura de redactor-șef, apoi de simplu redactor la „Timpul” - al oricărui tratat cu Austro-Ungaria.
Citește și: Cine i-a schimbat numele lui Mihai Eminescu? Cum se semna poetul?
De altfel, Eminescu era pornit pe toată clasa politică, inclusiv pe rege, neputând trece peste cedarea celor trei județe din sudul Basarabiei către Rusia, în 1878, după Războiul de Independență, chiar dacă România primise în schimb Dobrogea.
Dar poetul era prea legat de Moldova ca să ierte această trădare istorică și renunțarea la un teritoriu condus timp de secole de voievozii Moldovei, în frunte cu simbolul suprem al acestora, Ștefan cel Mare.
Deci, răspunsurile la întrebarea ce tocmai am pus-o mai sus s-ar putea să ne facă să ne îndoim că „teoria conspirației” ar fi chiar o simplă teorie, pentru că mai toate duc spre aceleași persoane și spre aceleași interese.
Dar rămâne la latitudinea specialiștior și a timpului să descifreze total, dacă se va mai putea, acest lucru.
În schimb, probabil că destui s-au întrebat și cum și-a trăit Eminescu ultimele zile din viață, ca pacient al Institului „Caritatea” al doctorului Șuțu, de pe strada Plantelor.
Într-un raport intocmit chiar de Șuțu, care conține și concluziile autopsiei trupului neînsuflețit al poetului, publicat de filosoful şi eminescologul Constantin Barbu, este prezentată situația deplorabilă în care ajunsese acest om genial, care ar fi dorit să absoarbă toate cunoștințele lumii.
Eminescu, în 1884, la un an de la debutul „nebuniei” sale - Foto: mihai-eminescu.ro
Dar iată ce nota Șuțu, conform documentului prezentat în evz.ro.
„El (n.r. - Eminescu) ajunsese în ultimele săptămâni a fi o fiinţă automatică fără iniţiativă, fără voinţă, dispărându-i totdeodată şi instinctele superioare.
El umbla toată ziua în curtea institutului umplând buzunarele cu hârtii, pietre şi differite obiecte ce le considera că aveau mare valoare; el citea mereu şi mecaniceşte un petec de ziar fără să i se nască în spirit vreo idee; el cerea să mănânce cu o bulimie ce nimica nu mulţămea; el nu mai avea nici o îngrijire de persoana sa, deveni murdar căpătând până la finit, tendinţa de a tot distruge scaune, vestminte şi aşternut”.
Dar, în continuare, doctorul face referire la un incident care se pare că avea să cauzeze moartea poetului, dincolo de consecințele presupusului său sifilis.
E vorba de momentul în care un alt pacient al sanatoriului îl lovește pe poet cu o piatră - alte versiuni spun de o cărămidă - în cap.
Citește și: Când s-a născut Mihai Eminescu, de fapt? Care a fost data declarată de poet la Junimea?
Doctorul Șuțu vorbește despre infectarea plăgii din cauză că Eminescu își tot îndepărta pansamentul și freca locul cu tot felul de „substanțe murdare”.
„Un accident însă de mică importanţă a agravat starea patologică a cordului şi a accelerat moartea. Iată în ce a constat acel accident.
Într’o zi pe când se preumbla în ograda institutului, Eminescu primeşte în regiunea parietală stângă a capului o mică piatră cu care un bolnav se juca, învârtind-o legată de o sfoară.
S-a infectat singur Aceasta i-a produs o plagă de câţiva millimetri care inferassa numai pielea şi care s’ar fi cicatrisat repede, dacă Eminescu, în obiceiurile sale de necurăţenie, n’ar fi ridicat de mai multe ori pansamentul şi nu şi-ar fi frecat plaga cu differite substanţe murdare.
Cicatricea totuşi era aproape terminată când o erisipelă (n.r. - o eczemă, erupție cutanată) isbucni ocupând întâi pielea capului, apoi faţa şi în fine toracele până la apofisă şi ifoidă.
După un tratament apropriat şi graţie măsurilor hygenice şi erysipela cedă şi dispăru. Însă debilitatea generală a organismului apăru însoţită de sincope repetate şi într’o zi o nouă şi mai puternică sincopă îl lăsă mort”, mai nota Șuțu în actul respectiv.
Intrarea în fostul sanatoriu al dr. Șuțu de pe strada Plantelor, clădire ce există și azi - Foto: carmenmusatcoman blogsport com
Dar cine era acel pacient care-l lovise? Era vorba de un bărbat pe nume Petre Poenaru, un nepot al mult mai cunosctului Petrache Poenaru, cel care, printre altele, a fost secretarul lui Tudor Vladimirescu, a inventat stiloul și a fost primul român care a mers cu trenul, în Marea Britanie.
Această rudă mai îndepărtată a sa, internată în același sanatoriu cu Eminescu, era un fost tenor și director de Operă în Craiova, care nu se mai afla în deplinătatea facultăților mintale.
Episodul violent, așa cum, probabil, s-a întâmplat el, a fost relatat decenii mai târziu, într-un articol din ziarul „Universul”, mai precis în numărul din 28 iunie 1926, de frizerul Dumitru Cosmănescu, cel care-l mai tundea pe poet și care fusese martor ocular la incident.
Acest Cosmănescu nu era, însă, chiar un oarecare, el fiind, într-o perioadă, chiar frizerul personal al regelui. Dar iată despre ce era vorba în articolul din „Universul”,
La mijlocul lunii iunie, Mihai Eminescu l-a chemat pe Dumitrache, așa cum îi spunea el lui Cosmănescu, ca să-l tundă.
Citește și: Judeţul în care s-au născut peste 300 de celebrităţi în 100 de ani. Primul pe listă: Mihai Eminescu
Era pe la orele 4, când, fiind o zi călduroasă, poetul a vrut să se plimbe cu Dumitrache prin curtea sanatoriului și să-l învețe să cânte „Deșteaptă-te române!”.
Iar „Dumitrache” a povestit ce s-a întâmplat mai departe. Iată ce își mai amintea el, aa cum a fost consemnat de reporterul ziarului „Universul”, mărturie pe care o prezentăm respectând ortografia timpului.
„Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt nebun dacolo, unu furios, care a fost director sau profesor de liceu la Craiova și îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă.
Eminescu, lovit după ureche, cu osul capului sfărâmat, a căzut jos cu sângele șiruindu-i pe haine, spunându-mi: „Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc. Ăsta m-a omorât”.
L-am luat în brațe și l-am dus în odaia lui unde l-am întins pe canapea. I-am întins capul pe pernă și când a tras mâna era plină de sânge. Au venit doctorii cu Șuțu în cap, și ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorbă afară. că nu e nimic.
Apoi, bietul Eminescu a murit”, povestea frizerul Cosmănscu pentru „Universul”, conform Libertatea.
Agresorul era acel Petre Poenaru care, se pare, era deranjat de obiceiul poetului de a cânta și chiar îi interzise acestuia s-o mai facă.
Singura imagine cu cortegiul funerar al lui Eminescu, silueta femeii în negru, din dreapta, aparținând, spun unii, chiar Veronicăi Micle - Foto: adevarul.ro
„Poenaru îl ceartă de fiecare dată când ia o notă falsă, interzicându-i să se mai dea în spectacol. Poetul insistă cu „Deșteaptă-te române!”.
Undeva pe 10 sau 11 iunie, Petre nu mai rezistă. Ia o cărămidă și, în timp ce poetul cântă imnul național, îl lovește în cap cu ea. Traumatizat. Eminescu este dus în patul său, plin de sânge. Miraculos, își revine pentru interviul, oficial, din 12 iunie 1889”, scrie și napocanews.ro referindu-se la același articol din „Universul”.
Trei zile mai târziu, însă, pe 15 iunie, Eminescu moare subit, la doar 39 de ani.
Citește și: Câți copii a avut Veronica Micle, marea iubire a lui Mihai Eminescu? Adevărul despre fiica celor doi
În raportul consemnat de dr. Șuțu despre autopsie se arată principalele caracteristici ale organelor decedatului, precum și starea acestora. El mai afirmă că aceasta ar fi confirmat diagnosticul pus poetului în timpul vieții.
„24 ore după moarte la amfiteatrul spitalului Brâncoveanu, de domnii profesorii Alexianu şi Sutzu şi în faţa primului procuror [al] Trib. Ilfov, d-lui Inspector al Poliţiei, d-lui Secretar general al Ministerului Instrucţiunii publice, mai multor amici, ziarişti, doctori şi studenţi a venit să confirme diagnosa făcută în timpul vieţii, punând sub ochii asistenţilor toate lesiunile anatomo-patologice ale periencefalitei difuse cronice”, se mai scrie în documentul prezentat de eminescologul Constantin Barbu.
În privința creierului poetului, Șuțu notează că: „Greutatea encefalului a fost de 1.490 gramme adică superioară celei din starea normală şi egală, după un doctor care asistă la autopsie, cu aceea a encefalului celebrului poet german Schiller. Comparându-se între elle celle două hemisfere, s’a găsit o greutate mai mare de 25 gramme în favoarea hemisferului stâng, care este organul cugetărei şi al acţiunei”.
Soarta creierului marelui poet avea să fie la fel de cumplită ca și a posesorului său: după autopsie este uitat pe o fereastră, la cald, de către o asistentă iar o legendă spunea că ar fi fost înfulecat, cel puțin în parte, de o pisică.
O altă variantă este cea conform căreia creierul ar fi fost „uitat” intenționat acolo, înainte de a fi trimis pentru analize suplimentare către doctorul Gheorghe Marinescu, viitorul creator al Școlii Românești de Neurologie - care era pe atunci, la doar 26 de ani, asistentul marelui doctor anatomo-patolog Victor Babeș, unul dintre fondatorii microbiologiei moderne.
„Creierul mi s’a adus dela Institultul Şuţu într’o stare de descompunere care nu permitea un studiu fin al structurii circumvoluţiunilor. Putrefacţia era datorată faptului căldurii celei mari, probabil că s’a scos prea târziu după moarte”, spunea dr. Marinescu, mulți ani mai târziu, scrie mesageruldecovasna.ro.
O analiză a creierului lui Eminescu ar fi putut infirma ușor teoria „sifilisului”, dat fiind că această boală „mănâncă” materia cenușie, ir intransigența profesoruui Babeș era binecunoscută.
Pe 17 iunie 1889, Eminescu era condus pe ultimul drum de câteva sute de oameni, spre odihna veșnică din parcela 9 a Cimitirului Bellu din Capitală.
Uneori, pentru a intra în legendă, trebuie să mori tânăr. E dificil să ni-l închipuim pe Eminescu bătrân. „Doar” nemuritor...
