Marea iubire a lui Nichita Stănescu: S-a supărat când m-am căsătorit. Era gelos. Nu ne-am revăzut

Dacă n-aș fi fost scriitoare, nu aș fi avut șansa să-i cunosc pe cei doi iubiți ai vieții mele. Eram foarte tânără și mergeam la cenaclul lui Eugen Barbu, la Casa Scriitorilor. Ne-am întâlnit într-o zi pe scări și am intrat în vorbă. Știți, probabil, cum Dante s-a îndrăgostit de Beatrice sau Petrarca de Laura: te îndrăgostești fără motiv, dintr-o privire. Nu ca astăzi, fiindcă vrei să faci amor cu cineva. Apoi am început să ne vedem. Eu eram foarte flatată că Nichita era îndrăgostit de mine. De fapt, am aflat asta ulterior, fiindcă el mi-a mărturisit dragostea printr-o scrisoare.

M-a influențat în toate felurile. Cum bine spune prietena mea, Ileana Mălăncioiu, care a fost iubita lui Eugen Jebeleanu: “Am avut noroc să nu ne pierdem timpul cu alți bărbați, numai cu bărbați extraordinari.”

 Lucru foarte adevărat. Nichita era un fenomen, era o lume întreagă, se născuse cu poezia în el. Am înțeles mai bine de la el ce înseamnă să scrii, fiindcă nu e vorba doar de nevoia de confesiune, ci mai ales de creație. Datorită lui am aflat că purtam o lume în mine și că trebuia s-o exprim; și că a scrie înseamnă să fii conștient de tot ce există.

 

Fiindcă și eu și Nichita, cunoscându-ne prin scris, nu voiam să trăim într-un mod inconștient – e foarte important pentru un scriitor să exprime viața. Tot de la el am înțeles că nu există lucru mai greu decât a trăi. Iar noi trăiam ca să dăm formă lucrurilor care nu aveau formă. Sentimentelor. Arta ne ia cu ea într-o călătorie orfică în adâncul psihicului omenesc. Ne ajută să înțelegem mai bine care e rostul nostru pe lume. La întâlniri, ne citeam unul altuia poemele pe care le scriam și, cu timpul, Nichita ajunsese să-mi dicteze mie poemele lui. El era mai puțin interesat să publice, nu-l interesa să-și adune toate hârtiile, nu era egoist cum sunt de obicei scriitorii. Dar eu le-am strâns și le-am dat unei dactilografe de la “România Literară”, să le bată la mașină. După aceea i le-am dat lui Nichita. Și așa au apărut cărțile lui. Eu l-am ajutat să nu se împrăștie, să nu risipească sau să arunce la gunoi improvizațiile pe care le făcea. Unele erau poeme extraordinare.

Dvs. sunteți o persoană organizată, practică.

Foarte practică. Iar el era un boem în sensul lui Baudelaire sau Edgar Allan Poe. Și, din pricina marii generozități pe care o avea față de poeții tineri, mulți voiau să aibă un poem scris de Nichita ca pe un fetiș.

De obicei, despărțirile sunt pline de resentimente. Nichita s-a supărat pe mine când a auzit că mă voi căsători și că voi părăsi țara. A fost foarte afectat. Dar Rene i-a publicat apoi, în Suedia, o carte prefațată de șeful Academiei suedeze, Artur Lundkvist, care îl aprecia enorm pe Nichita și voia să i se dea Premiul Nobel. L-am invitat pe Nichita în Suedia, la lansarea primei lui cărți, apoi la cea de-a doua și la cea de-a treia.

Dar el a devenit dintr-o dată foarte mândru și n-a venit la Stockholm niciodată. Și rău a făcut că n-a venit. Avea Nichita niște gelozii absurde, cu toate că el era căsătorit cu Dora și erau foarte bine. Deși nici Nichita nici Rene nu mai trăiesc, anul trecut (2009 n.red.) am publicat aici, în Suedia, o nouă antologie a lui Nichita, făcută de mine și de traducătoarea Inger Johansson. Eu continuu publicarea operei lui aici, continuu să traduc poemele lui. Iubirea mea pentru el e veșnică.

 

 

Gabriela Melinescu a trecut prin drama sinuciderii tatălui său din motive pe care nu le cunoaște. „Nu trecem peste morțile celor pe care îi iubim”, a spus ea în același interviu. A plecat din România după ce s-a îndrăgostit pe editorul Rene Coeckelberghs. 

„Faptul că nu am avut copii e poate singurul lucru pe care îl regret. Rene avea deja doi copii și, în glumă, ei îmi mai spuneau că ar fi bine să fac o fată. Dar eu nu eram sigură că o să fac o fată, că lucrurile astea nu pot fi controlate”, spune scriitoarea. A vrut să se întoarcă în România dar nu mai avea unde. Comuniștii i-au confiscat apartamentul și nu i l-au mai dat înapoi.

 

 

Pe 12 decembrie, trenul care îl aducea de la Drobeta-Turnu Severin intră în Gara de Nord după ora 10 noaptea. Când ajunge acasă, Nichita se culcă…
Noaptea, însă, durerile devin tot mai puternice.

 

Mircia Dumitrescu își amintește: „Mi-a dat telefon şi a zis «Vino repede!». Avea salteaua pe jos şi îi ţâşnea sânge din buze şi din limbă şi murdărise deja peretele. Şi mi-a zis: «Mircia, stai tu aici, că nu vreau s-o sperii pe Dora». El neştiind că mie mi-e cumplit de frică să văd pe cineva care moare… Dar am stat. Atunci, din atâta lume care avea maşină nu s-a găsit nimeni şi am chemat eu un prieten cu o maşină şi l-am dus la Spitalul Fundeni.  

Am spus acolo că e vorba de Nichita Stănescu, dar nu ştia nimeni cine e Nichita. Şi atunci m-am trezit la realitate. Nu cultura e cea pe care o ştie lumea…”

 

Citește și: Controversata moarte a lui Gyuri Pascu. Refuza să meargă la medici. Povara sub care s-a prăbușit

Până la mașină și apoi pe coridoarele spitalului, Nichita a mers pe picioarele lui, tot timpul conștient, dar criza s-a repetat, din ce în ce mai violentă. La câteva minute după ora 2 noaptea (se făcute deja 13 decembrie), lupta s-a sfârșit.
Doctorul Chirilă, care era de gardă îşi aminteşte: Mi-e o sete sălbatică, repeta…
Nichita avea propria sa viziune asupra morții: o trata cu ironie, cu curiozitate, cu curtoazie. În această a treisprezecea noapte din decembrie, poetul o întâlnește. Spunea mereu: „când o să mor, o să fiu curios să văd ce simt și vreau să spun asta!