Public aici, ca ultim omagiu pentru prietenul meu, neobosit luptător pentru democraţie, dreptate şi adevăr, prefaţa pe care am scris-o în noiembrie 2007 la volumul său memorialistic.
Ne-am văzut ultima oară la Braşov în iunie 2017. Era acelaşi Mircea, netemător, neînduplecat, neobosit în lupta cu forţele Răului:
„Scriu aceste rînduri încărcat de o greu exprimabilă emoţie, cu o săptămînă înaintea aniversării a douăzeci de ani de la acel moment formidabil, neaşteptat miraculos şi tragic care a fost sfidarea deschisă şi radicală a regimului comunist de către muncitorii braşoveni şi cetăţenii care li s-au alăturat.
Îmi revin în minte clipele din toamna anului 1987 cînd am aflat de revolta de la Braşov. S-adovedit atunci că şi în România este posibilă afirmarea a ceea ce Vaclav Havel a numit atât de frumos „puterea celor fără de putere”.
Înfrînţi, torturaţi, întemniţaţi, deportaţi, eroii de la Braşov au învins în fapt o dictatură ineptă, insolentă şi absurdă.
De îndată ce am obţinut mai multe date (lucram pe atunci la Foreign Policy Research Institute din Philadelphia, predam la University of Pennsylvania, colaboram constant la Radio Europa Liberă şi la Vocea Americii, fiind, totodată, alături de Paul Goma şi Michael Radu, redactor al revistei alternative de cultură AGORA, condusă de Dorin Tudoran, tipărită în SUA şi distribuită clandestin în ţară), am decis că trebuie să fac ceva pentru cei arestaţi.
Regimul Ceauşescu, ajuns în faza de ultimă şi agresivă decrepitudine, nu avea reţineri la capitolul represiune. Ba chiar dimpotrivă. Am scris un comentariu editorial pe care l-am trimis la New York Times.
Nu publicasem pînă atunci în cel mai prestigios ziar american. După cîteva zile, am primit un telefon de la redactorul paginii op-ed care mi-a spus că articolul meu, intitulat „Tremors in Romania” fusese acceptat şi urma să apară pe 1 decembrie.
Între timp, se înmulţeau zvonurile privind lichidarea unora dintre militanţii mişcării, dar începeam să aflăm şi noi detalii privitor la dinamica a ceea ce se petrecuse. Pe 1 decembrie am cumpărat New York Times, am răsfoit în viteză ziarul şi am fost şocat să văd că articolul meu lipsea din respectiva pagină.
Am telefonat de îndată, redactorul mi-a spus că au trebuit să amîne publicarea întrucît începuse intifada şi apăruseră alte priorităţi. Dar dacă textul are valoare analitică, mi-a spus el, va rezista şi va putea apare în cîteva săptămîni.
Articolul, afirmând răspicat faptul că revolta de la Braşov, prima mare mişcare socială antitotalitară din lumea comunistă după venirea la putere a lui Gorbaciov, semnifică începutul sfîrşitului regimului comunist din România, a apărut pe 30 decembrie, deci la exact patru decenii de la abdicarea forţată a Regelui Minai şi impunerea caricaturii groteşti de „dictatură a proletariatului” numită „Republica Populară Română”.
La Bucureşti, discursul solemn pe acest subiect a fost ţinut de numărul doi al regimului, „savanta de renume mondial”, şefa cadrelor partidului, Elena Ceauşescu. Textul meu a fost imediat prezentat la „Europa Liberă”, fiind o expresie a unei solidarităţi profunde cu cauza muncitorilor revoltaţi.
Mircea Sevaciuc a fost unul dintre eroii mişcării anticomuniste de la Braşov. Cartea pe care a scris-oeste deopotrivă un document autobiografic şi o analiză riguros-critică a ce s-a petrecut în România ultimilor 17 ani. Sevaciuc scrie fără excese retorice, se fereşte de orice hiperbolă menită să-lpropulseze sub reflectorul gloriei, aşează lucrurile într-o ordine clară, înţeleaptă şi convingătoare.
Detestă orice formă de auto-victimizare şi recunoaşte cu deplină sinceritate unele erori (mai cu seamă legate de poate o prea generoasă relaţie de investire sentimentală în semenii săi). Povesteşte cum a ajuns să fie un participant cu un rol decisiv într-o mişcare demarată spontan, menită să schimbe istoria României.
Descriind propriul itinerariu precum şi destinele unui grup de muncitori implicaţi în revolta din 15 noiembrie (Aurică Geneti, Radu Duduc, Gheorghe Duduc, Aurel Huian, Werner Sornmerauer), Mircea Sevaciuc reconstituie trasee existenţiale definitorii pentru refuzul abdicării morale. Citind această carte, exemplară prin concizie şi profunzime, mi-am amintit de Zbigniew Bujak, legendarul activist al “Solidarităţii” poloneze.
Ca şi Bujak (pe care am avut bucuria să-l cunosc la o conferinţă în Florida acum cîţiva ani), ca şi Lech Wałesa, ca şi conducătorii grevei din Valea Jiului din vara anului 1977, Sevaciuc şi colegii săi au respins himerele propagandei oficiale, înţelegînd că tocmai dinspre clasa muncitoare poate veni lovitura decisivă împotriva tiraniei.
În chip ironic, revolta braşoveană a început la uzinele „Steagul Roşu” (numele era un simbol al regimului comunist), tot aşa cum „Solidaritatea” s-a născut în 1980 la şantierele navale “Lenin” din Gdansk.
Este de notat că muncitorii braşoveni erau la curent cu experienţa poloneză, în primul rînd graţie „Europei Libere”.
Cartea este scrisă palpitant, însă evită, cum spuneam, accentul pe spectaculos. Auzim vocea protagonistului, precum şi vocile fiicei şi soţiei sale. Colegii despre care scrie devin personaje familiare.
Eu unul am terminat de citit cartea convins că i-am cunoscut de-o viaţă. Pe Mircea Sevaciuc l-am întîlnit prima oară la Braşov, în 1991, cînd lucram împreună cu Dinu Tănase la documentarul regizat de acesta şi scris de mine, Condamnaţi la fericire – Experimentul comunist din România (Ed. Astra, 1991; filmul a fost difuzat pe piaţă în 1992).
Am filmat şi la „Steagul Roşu”, iar Mircea Sevaciuc apare în film povestind despre începutul revoltei. Ne-am reîntîlnit apoi la Washington. Am urmărit, cu unele întreruperi, derularea acţiunilor sale publice.
Citind cartea, am înţeles ce s-a petrecut în perioada de după 1994-1995. Dezamăgirile lui Sevaciuc fac parte din acel conglomerat de decepţii, frămîntări şi mîhniri legate de ceea ce tot Havel a numit „coşmarul post-comunist”.
Minciuna comunistă a fost demascată, dar mentalităţile duplicitare, falsificarea relaţiilor umane, arivismul şi oportunismul nu au dispărut.
Cîteva elemente se cer accentuate. Mircea Sevaciuc probează irefutabil rolul Miliţiei în anchetarea şi maltratarea muncitorilor arestaţi. Este important acest lucru pentru a reuşi să stabilim adevărul privitor la această instituţie. Ne-am obişnuit să blamăm Securitatea (pe bună dreptate), dar uităm adeseori cît de funest-activă a fost Miliţia în represiune (inclusiv în chestiunea avorturilor ori asasinarea inginerului Gheorghe Ursu).
Binomul Securitate-Miliţie a fost esenţial pentru funcţionarea aparatului represiv totalitar. Sevaciuc menţionează prezenţa la anchetă a generalului Iulian Vlad, personaj pe care pseudo-istoricii revizionişti încearcă să-l prezinte drept un „tehnocrat”, ba chiar ca pe un spirit deschis, un fel de umanist deghizat în securist.
Vlad a fost şeful Securităţii în ultima perioadă a dictaturii şi, împreună cu bruta infamă numită Tudor Postelnicu, a participat direct şi entuziast la efortul de lichidare a oricărei forme de opoziţie. Securişti zeloşi precum Vlad, Stamatoiu, Pleşiţă, Macri, Vasile Gheorghe, Mihalea, Nuţă etc. au fost cei care au lichidat in nuce orice tentativă de a înfiinţa în România forme de rezistenţă precum Comitetul de Apărare a Muncitorilor (KOR) din Polonia.
Efectele acţiunilor lor de atomizare a disidenţei şi de dezinformare sistematică s-au făcut simţite şi în anii de după revoluţia din decembrie 1989.
Mircea Sevaciuc oferă analize pline de bogate intuiţii ale modului în care ştiau comuniştii să denatureze însăşi natura actului legal (a se vedea subcapitolele Ce înţeleg comuniştii prin anchetă şi Ce înţeleg comuniştii prin proces).
Nu mai puţin importante sînt concluziile de o stringentă actualitate la care ajunge acest muncitor devenit un gînditor politic în sensul cel mai autentic al noţiunii:
„Cartea de faţă este şi o carte a greşelilor de amploare istorică: greşeala tuturor celor de bună-credinţă care au crezut că sistemul comunist odată distrus va dispare – s-a dovedit că acest sistem, şi mă refer aici nu doar la activiştii lui, ci şi la ceea ce a urâţit el în noi toţi, acest sistem se poate perpetua în forme insidioase, dând ceea ce s-a numit cripto şi neo-comunism; greşeala tuturor celor de bună-credinţă care nu s-au unit la timp pentru a face faţă restauraţiei comuniste mascate.
Apoi, această carte este a greşelilor noiembriştilor – nu am ştiut să rămânem uniţi şi nu am reuşit în zece ani de la Revolta noastră să ne păstrăm locul în istorie câştigat atunci, în noiembrie 1987.
Cartea aceasta arată, şi am încercat să fiu la fel de nemilos cum am fost cu ceilalţi, greşelile mele, un fost lider de confederaţie naţională sindicală: am fost prea încrezător, în cele două sensuri ale cuvântului, în unii oameni de lângă mine, şi în propria mea persoană.
Cred că s-a văzut din carte că toate greşelile se plătesc.”
Volumul lui Mircea Sevaciuc este aşadar o mărturisire elocventă şi cît se poate de persuasivă, pe care eu unul am citit-o cu sufletul la gură. Fiinţă hotărîtă, un neşovăielnic din specia celor care nu se lasă umiliţi, cunoscînd exact sensul cuvintelor „solidaritate”, „adevăr”, „frăţie”, Sevaciuc a fost uneori un personaj incomod. Dar unde scrie că apărarea propriilor convingeri se face în şoaptă?
lată ce scrie soţia sa, Elena, despre Sevaciuc:
„Acum amândoi copiii mei sunt în Anglia. Mi-am pus problema dacă aş putea pleca să stau cu ei acolo, dar nu aş putea face asta decât dacă ar veni şi Mircea. N-aş putea sta fără el. Dar Mircea, deşi în ultimii 10 ani a preferat să stea într-un con de umbră şi să nu apară în spaţiul public, nu ar putea părăsi niciodată România.
Nu ar pleca niciodată în Anglia decât în vizită. Mircea şi la ora actuală, în străfundul sufletului, nutreşte speranţa că va veni momentul să facă ceva notabil pentru România. Să schimbe ceva aici. El este un nemulţumit continuu şi acum, când şi-a pierdut şi copiii. Mircea mi-amărturisit că nu va renunţa să găsească un răspuns la întrebarea Ce trebuie făcut ca tinerii să poată rămâne acasă?”
La ceasul cînd scriu aceste rînduri, sîntem bombardaţi cu ştiri teribile despre valul xenofob declanşat împotriva emigranţilor români din Italia. Nu comentez cauzele acestei explozii iraţionale (parte din ele direct legate de eşecul unor politici sociale în România post-comunistă).
Voi spune însă că într-o Românie precum cea visată de Mircea Sevaciuc şi prietenii săi, tentaţia exodului în rîndul tinerilor va fi mult diminuată.
Recomand această carte tuturor celor care vor să înţeleagă ce a fost comunismul, cum s-a născut şi ce a însemnat revolta anticomunistă de la Braşov, ce a fost represiunea şi, nu mai puţin important, care au fost şi, în parte rămîn, marile dileme ale post-comunismului românesc.
Străin de orice ostentaţie, direct, deschis şi sincer, Mircea Sevaciuc ilustrează emblematic naturaleţea calmă a veritabilului eroism.
