S-a născut la 25 noiembrie 1896 în București, fiind unul dintre numele mari ale scenei românești. A absolvit cursurile Conservatorului de artă dramatică.
„Primul meu dascăl avea un unic argument: nuiaua lungă şi roşie de 5 mm diametru. Am cunoscut-o atât de intim, încât şi azi aş recunoaşte-o… Tata? Îi semăn mult. Poate de aceea mi-a iertat toate năzbâtiile mele de copil, cum m-a iertat când m-am înapoiat acasă o dată cu ivirea zorilor“, se confesa actorul într-un interviu pentru Revista „Rampa”, din 1929.
Şi-ar fi dorit să ajungă agronom, dar a ajuns actor, după ce i-a întâlnit întâmplător, în timp ce zăcea pe un pat de spital din Iaşi, pe George Enescu, Constantin Nottara şi Maria Ventura – actriţă celebră în vremea aceea. Se întâmpla în anii Primului Război Mondial, când sublocootenentul Vraca, în vârstă de 20 de ani, căzuse grav rănit la Oituz. Glasul şi chipul tânărului George Vraca au atras atenţia celor trei, care au venit la el şi l-au întrebat dacă s-a gândit vreodată să devină actor, scrie ziarulmetropolis.ro
Războiul a bătut peste anii noştri tineri
„Povestea începe cam de multişor. Din anii celui dintâi război mondial. Teatrul era pentru mine un domeniu atît de străin, atît de îndepărtat, încît doar de vreo două ori, ca elev, am fost spectatorul unor piese romîneşti, pe care Naţionalul din Bucureşti le juca cu săli goale.
Preocupările mele erau cu totul altele: jucam rugbi şi învăţam la Şcoala de agronomie. Visam ca, după absolvirea acestei şcoli, să plec în Franţa, la o facultate vestită pe vremea aceea, pentru a mă întoarce de-acolo inginer agronom. Eram convins că voi schimba faţa pămîntului şi voi reuşi să cresc nu ştiu ce specie rară, aşa, un fel de floare a fericirii oamenilor…
Dar războiul a bătut peste anii noştri tineri, a îngropat multe visuri… sau, cel puţin, pentru cei mai norocoşi, a amînat toate planurile de viitor.
Războiul, cu toate nenorocirile şi umilinţele lui, cerea noi sacrificii. Şi deşi abia împlinisem douăzeci de ani, iată-ne, peste noapte, făcuţi sublocotenenţi şi trimişi în linia întîi, numai buni de hrană pentru tunurile nemţeşti. Oituzul, Mărăşeştii au însemnat pentru mulţi din generaţia mea încheierea tuturor socotelilor. Pentru alţii — între care m-am numărat şi eu — lungi şi agonizante zile de spital.
Dar acolo, în lazaretul acela de la Iaşi, în încăperea în care zăceau treizeci de oameni, în care miasmele de rană infectată se îmbinau cu izul usturător de sudoare — acolo, atunci, s-a petrecut ceva cu totul neaşteptat, care avea să-mi schimbe pe de-a-ntregul rostul vieţii. Această întîmplare, atît de hotărîtoare, a fost întîlnirea mea cu Maria Ventura, cu Nottara şi George Enescu.
Mi-aduc aminte ca acum: era o după-masă încinsă, de sfîrşit de august. Toropeala ne cuprinsese într-atît încît pînă şi gemetele şi suspinele amorţiseră. Dar, pe neaşteptate, s-a deschis uşa şi a intrat mai întîi Enescu, urmat de Maria Ventura şi de Nottara. Vizita avea scopul să încerce — cu ajutorul artei acestor mari maeștri — să ne mîngîie suferinţa noastră.
Enescu a cîntat, cei doi magicieni ai scenei au spus versuri… Mai pe urrnă, au stat de vorbă cu fiecare din noi. Pe mine m-au întrebat ce ocupaţie am şi m-au pus să le povestesc ceva.
— La teatru nu te-ai gîndit niciodată ? — a întrebat așa, din senin, Maria Ventura.
— La teatru? — m-am minunat eu. Apoi am bîiguit, puțin cam încurcat: N-am fost decît de vreo două ori la teatru…
Iar bătrînul Nottara mi-a mărit stînjeneala, rîzînd cu o poftă de uriaş.
— Nu asta te-am întrebat — a urmat Maria Ventura. Voiam să ştiu dacă nu te-ai gîndit niciodată să devii actor.
— Actor? — m-am minunat, mai tare ca la început. Dar pentru asta mai trebuie şi talent.
Am uitat să mai plec în Franţa, la facultatea aceea vestită de agronomie
Maestrul a rîs iar, la fel de uriaş, auzindu-mi răspunsul. Dar Maria Ventura a rostit simplu şi liniştit:
— Tocmai…! Şi atît de simplu şi liniștit a spus ea vorba asta, încît parcă m-a înfiorat.
Cînd am părăsit spitalul, în loc să plec la București, la părinţi, am rămas în oraşul refugiului, şi seară de seară urcam scările Naţionalului ieşean. N-am pierdut nici unul din spectacolele pe care Maria Ventura, secondată de actori bucureşteni şi ieşeni, le-a dat în capitala Moldovei.
În toamnă — nu întîmplător — am uitat să mai plec în Franţa, la facultatea aceea vestită de agronomie şi — tot nu întîmplător — m-am dus să-l caut pe Nottara. Maestrul, de bună seamă foarte dibaci în a citi gîndurile, a rîs iar, cutremurător, a treia dată, şi aşa m-am pomenit intrat la Conservator.
Aci, la Conservator, Nottara şi Soreanu au cioplit cît mai bine ce era de cioplit în mine, m-au învăţat ceea ce se poate învăţa, dar, mai presus de orice, mi-au insuflat dragostea şi respectul pentru meserie.
În 1920, adică exact acum 43 de ani, am jucat — pe scena Teatrului Comedia, unde se adăpostise compania Bulandra — primul meu rol, în piesa lui Victor Eftimiu, Cocoşul negru” - potrivit Revistei Teatrul vcare reproduce textul autobiografic „Rolurile mele”, scris de George Vraca.
Debutul
“În 1919 debutează în Voievodul Nenoroc din “Cocoșul Negru" a poetului Victor Eftimiu. Critica timpului subliniază apariția lui Vraca. Și iată se împlinesc în acest an, două decenii de rodnică muncă în slujba teatrului românesc (notă: textul a fost scris în anul 1940). Fiindcă George Vraca a muncit foarte mult și cu folos.
A jucat peste 150 de piese, în tragedie, dramă și comedie. De la Shakespeare la comedia ușoară George Vraca e același. Talent mlădios, joacă cu aceiași ușurință amorezi - pentru care-l ajută și fizicul lui atât de generos înzestrat de Dumnezeu, ca și rolurile de cea mai grea compoziție.
Citește și: Actorul cu 343 de roluri memorabile. A murit la azil, de inimă rea. Fusese concediat de comuniști
După 10 ani serviți Teatrului Național din București, pleacă societar și colaborează ca prim interpret în Teatrul Ventura, unde joacă cu marea artistă zeci de piese din repertoriul românesc și străin. După 6 ani revine pentru scurt timp la Teatrul Național, ca în 1936 să treacă la teatrele Soc. S.C.I.T.A. unde pe scenele teatrelor Comedia și Regina Maria, creează noi roluri. Azi, George Vraca este în maturitatea talentului său”, scria în „Realitatea ilustrată” din 1937.
Director la Nottara
În1961, George Vraca devine directorul Teatrului “C.I. Nottara”. „Eşti singurul nostru actor care îl poate juca pe acest tridimensionat… Interpretul lui Richard trebuie să aibă glasul tău, privirea ta caldă şi învăluitoare, forţa ta de persuasiune. Fără aceste calităţi Richard nu trece rampa”, îi va spune regizorul Ion Şahighian, când îl va distribui în spectacolul cu piesa “Richard al III-lea”.
Citește și: 40 de ani este diva Teatrului Național din Craiova. Concediată, își vinde casa și ridică o biserică
Cu un an înainte, în timpul repetiţiilor pentru rol, i se declanşează şi primele simptome ale bolii, dar George Vraca nu se lasă, joacă până în ultima clipă a vieţii.
Într-o noapte de veghe, aflat pe patul de spital, toate fantomele trecutului s-au adunat parcă, la un sfat: învăţatul Faust, îndrăgostitul Romeo, tragicul Prometeu, Jacques şi Trolius, George Hell, Raskolnikov, frământatul Hamlet, tragicul Orin, Horaţiu, Ovidiu, Vlaicu vodă, Brâncoveanu…
După un rol strălucit în „Hamlet”, lui George Vraca i-a fost distribuit rolul principal din „Richard al III-lea”. Deşi primele semne ale bolii care avea să-l răpună au apărut în timpul repetiţiilor pentru „Richard al III-lea”, Vraca a insistat să joace. „Un cal! un cal! Regatul meu pentru un cal!”, au fost ultimele cuvinte rostite pe scenă de marele actor. A murit la 64 de ani, pe 17 aprilie 1964.
Apropiații au spus că ultima sa confesiune a fost: “Ce păcat că mor. Abia acum aş şti să le arăt oamenilor ce înseamnă a muri. Nu cum am jucat eu până acum”, potrivit ziarulmetropolis
Vorbele lui Vraca
„N-am voit pentru mine decât o scenă pe care să mă pot manifesta; n-am urmărit alte bogăţii decât acelea pe care le poate da visul pe care-l vezi realizându-se…”
● „La teatru se învaţă bunul gust, conversaţia frumoasă, raporturile dintre oameni, costumul, găteala, ţinuta şi mişcarea. Atât ar fi de ajuns. Şcoala teatrului e mult mai vastă…”
● “Etapa cea mai importantă nu-i debutul meu artistic, nici premiera Hamlet, nici evenimentul împlinirii al o sutălea rol sau al două sutălea… Etapa importantă în biografia mea este una singură: ziua când mi-am dat seama şi totodată am simţit marea bucurie că munca mea nu mai reprezintă o ambiţie personală, fie ea cât de nobilă, ci că această muncă e dăruită oamenilor, şi anume acelor oameni care nu mai fuseseră niciodată la teatru.”
● „Odată cu interpretarea lui Faust, lungul monolog al îndoielilor care a însemnat prima confruntare cu publicul mi-a dat sentimentul unei prezenţe străine, masive, puternice care mă supune unei aspre judecăţi. Mi-a părut atunci că numai de comuniunea care se stabileşte între mine şi sală, de intensitatea cu care spectatorii respiră o dată cu mine, depinde reuşita mea.”
● „Marile transformări în artă corespund marilor transformări sociale şi politice.”
● „Rareori regizorul ştie sau poate să urce la febra creatoare a actorului.”
● „Educaţia în artă şi prin artă dă mai mult ca oricând întreaga frumuseţe a adevărului; în acelaşi timp ascute şi mintea.”
Câteva repere
Printre personajele excepţionale pe care le-a creat pe scenă se află Paznicul bătrân, din „Cocoșul negru” – Victor Eftimiu, Vancheme, în „Cafeneaua cea mică” – Tristan Bernard, Cuțui Ghiță, „Tudor Vladimirescu” – N. Iorga, Roller, în „Hoții” – Friedrich Schiller, Karl Mohr din „Tâlharii” – F. von Schiller, Regele Franței, în „Regele Lear” – Shakespeare, Unul din seniorii scoțieni, în „Macbeth” – Shakespeare, Lysander, în „Visul unei nopți de vară” – Shakespeare, Iisus, în piesa omonimă – N. Iorga, Faust, în piesa omonimă – J. W. von Goethe, Oswald, în „Strigoii” – H. Ibsen, Romeo, în „Romeo și Julieta” – Shakespeare, Jacques, în „Cum vă place?” – Shakespeare, Leonard Charters, în „Cuceritorul” – G. B. Shaw, Troilus, în „Troilus și Cresida” – Shakespeare, Vaska Pepel, din „Azilul de noapte” – M. Gorki, Nae Girimea, „D‘ale carnavalului” – I.L. Caragiale, Hamlet, în piesa omonimă – Shakespeare, Oedip, în spectacolul omonim – Sofocle, Colonelul Pickering, în „Pygmalion” – G. B. Shaw, Fernando Gomez, în „Fântâna turmelor” – Lope de Vega, Vlaicu, în „Vlaicu-Vodă” – Al. Davilla, Horațiu, în „Fântâna Blanduziei” – V. Alecsandri, Manole, din „Meșterul Manole” – Laurențiu Fulga, Ovidiu, în piesa omonimă – V. Alecsandri, Povestitorul, în „Primăvara” – Aurel Mihale, sau Richard al III-lea, în piesa omonimă – Shakespeare.
Interpretările lui George Vraca au excelat prin adâncimea înțelegerii rolului, distincția și eleganța ținutei, gestica sobră și dicția exemplară.
George Vraca a jucat și în numeroase filme, pintre care se află debutul său cinematografic,”Datorie și sacrificiu” (1925), regizat de Ion Șahighian, „Lia” (1927), „Se aprind făcliile„ (1939), regizat de Ion Șahighian, în care a jucat rolul principal alături de actorii Costache Antoniu şi Emil Botta, „Visul unei nopți de iarnă” (1946), „Viața învinge” (1951), bazat pe piesa de teatru „Iarbă rea” de Aurel Baranga – considerat un film de propagandă politică – film dramatic regizat de Dinu Negreanu, în care a apărut alături de Irina Răchițeanu, „Nepoții gornistului” (1953), în care a apărut în rolul industriașului Dobre Răcoviceanu, un film istoric românesc regizat de Dinu Negreanu, în care rolurile principale au fost interpretate de actorii Andrei Codarcea și Corina Constantinescu, continuarea acestei pelicule, „Răsare soarele” (1954), film regizat de Dinu Negreanu, „Tudor” – rolul cinematografic al carierei sale – , lansat la 18 noiembrie 1963 în cinematografe, regizat de Lucian Bratu după un scenariu de Mihnea Gheorghiu, în care Vraca a apărut în rolul Grigore Brâncoveanu, marele ban al Craiovei.
