Conform criteriilor de aderare la Zona Euro, care se numesc criterii de convergenţă, stabilite la articolul 140, alineatul (1), din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, există cinci condiţii, pe care trebuie să le îndeplinească România, pentru a putea fi primită:
1. Stabilitatea preţurilor;
2. Finanţe publice solide şi sustenabile:
3. Stabilitatea cursului de schimb;
4. Ratele dobânzilor pe termen lung;
5. Educaţia financiară.
De ce este importantă educaţia financiară
Bulgaria a fost la un pas să adopte moneda euro anul viitor şi a renunţat pe 17 februarie. Dar bulgarii sunt deja în anticamera Zonei Euro, ERM 2. Felul în care vecinii noştri au învăţat cum stau lucrurile a fost însă amar.
Din 1997, când ţara a intrat în faliment, moneda naţională bulgară, leva, a fost remorcată la marca germană, apoi la euro, sub consiliu monetar. Aşa cum stau lucrurile şi acum. Ironia face că "leva", în bulgară, înseamnă exact "leu".
Practic, Bulgaria este ca un om căruia i se calculează fiecare gram de mâncare consumată şi i se fac săptămânal analizele complete. Are greutatea ideală, colesterolul e ca în poveşti, e sigur că va trăi 100 de ani, dar savoarea vieţii e la cote minime.
De ce nu suntem educaţi financiar
Majoritatea covârşitoare a românilor au învăţat în şcolile şi facultăţile comuniste Economie Politică, OCI (Organizarea şi Conducerea Întreprinderii) ş.a.m.d..
Imediat după '90, programele şcolare au fost rescrise câţiva ani, ca şi cursurile. Cursul de OCI a devenit cursul de Management, cartea de Economie politică şi-a schimbat conţinutul şi numele, dar profesorii erau aceiaşi. Apoi, nivelul instrucţiei a scăzut drastic, pe măsură ce cei mai buni profesori plecau din ţară.
Spre comparaţie, în SUA, ştiinţele economice se predau sistematic. Americanii au iniţiativă privată. Când îşi propun să facă o gogoşerie, în America Profundă, nu miros vântul, ca la noi, ci se aşează în faţa laptopului şi fac calcule, rezultând un SWOT şi un studiu financiar. Noi nici măcar nu ştim ce este acela.
Cazul pensiilor speciale şi al măririi pensiilor cu 40%
Este un subiect despre care s-a vorbit foarte mult în spaţiul public, dar puţină lume înţelege cum stau lucrurile. Şi anume, puţină lume înţelege, ca ordin de mărime, că, dacă ai tăia din acest moment toate pensiile speciale - lucru care oricum e irealizabil, banii economisiţi tot nu ar ajunge.
Prin 2019 - şi situaţia nu s-a schimbat foarte multd e atunci, pensiile speciale reprezentau un volum de puţin peste 15 miliarde de lei, adică peste 3 miliarde de euro. Adică a 70-a parte din PIB-ul de la acel moment. Adică 1,42% din PIB. Profcentual, cât bugetul MApN, la începutul anilor 2000.
Citeşte şi: Reprezentanţa Comisiei Europene: Pensiile speciale nu ţin de competenţele Uniunii Europene
Evident, nu se calculează raportat la PIB, ci la anvelopa de asistenţă socială (pensii, plus celelalte forme de ajutor social). PSD este partidul care are tradiţie însă în a raporta la PIB, pentru a demonstra că aceste sume sunt neimportante.
Iar aceasta arată care e adevărata problemă: clasa politică măreşte mereu pensiile speciale, pentru că impactul bugetar este insignifiant. Îşi permite.
Diferenţa dintre Germania şi România
Pe de altă parte, tot PSD a promis acum câţiva ani că va mări toate pensiile cu 40%. Oricum, în Germania, dacă un partid ar promite că, în cazul în care vine la putere, măreşte pensiile cu 40%, ar fi considerat de alegători neserios.
De ce? Pentru că germanii sunt educaţi financiar. Românii nu - şi se lasă păcăliţi. În anul 2019, conform expertului în management Valentin Ionescu, s-au cheltuit 9,3 miliarde de lei/lună pentru asistență socială (adică 111 miliarde de lei/an), din care aproximativ 97,8% pentru pensii.
Să înmulţim această sumă cu 40%. Rezultă că aceia care spuneau: "Tăiaţi pensiile speciale şi măriţi cu aceşti bani salariile cu 40%" nu ştiau care este ordinul de mărime. Lipsă de educaţie financiară.
Cazul crizei subprimelor din 2007 - 2009. Imobiliarele din România
În primul rând, este bine de ştiut că criza subprimelor din SUA nu a început în România, în anul 2009, în urma falimentului băncii Lehman Brothers (septembrie 2008) şi a crizei Goldman Sachs, care a primit 10 miliarde de dolari de la Guvernul SUA, în anii 2007 - 2008, ci după ce în 31 august 2007 a patra companie de ipoteci americană, American Home Mortgage, şi-a anunţat intrarea în incapacitate de plăţi, printr-o e-mail de ordine internă.
Guvernul României ştia foarte bine ce urmează, şi totuşi nu a făcut nimic, prin politici fiscale, pentru a stopa creditele ipotecare, imobiliare, în primul rând pe cele în valute, şi cele cu buletinul. Aşa cum nici BNR nu a făcut nimic, chiar dacă a atras atenţia asupra acestor credite şi a celor în valute.
Citeşte şi: Milioane de pensionari nu vor mai plăti impozit. E nevoie ca și PSD să fie de acord
În acest timp, ministrul Muncii, Paul Păcuraru, mărea pensiile, iar ministrul Finanţelor, Varujan Vosganian, afirma că acestea se vor susţine din creşterea economică.
Aceasta a stimulat creditarea. Românii, needucaţi financiar, s-au lăsat păcăliţi. Creditele acestea, făcute cu toptanul, pe dilatarea lichidităţii, adică pe o prezenţă exagerată a banilor ieftini, au devenit neperformante, după ce criza subprimelor a aterizat în România.
Ce au înţeles aceiaşi români? Că "nenorociţii aceia de americani" le-au trimis criza lor, ca să nu fie criză la ei. Lipsă de educaţie financiară.
Imobiliarele şi sentimentul pieţei
Atunci când, în debutul anului 2009, criza subprimelor a ajuns în România, piaţa rezidenţialelor era la cote fantastice. Un apartament de două camere din Pantelimon, de la etajul 10, costa 80.000 de euro.
Cât unul de la etajul 80, din Dubai City. Bine, că acolo acel apartament ar trebui să coste 250.000 de euro, dar nu costă, pentru că sunt diferite condiţiile de piaţă...
Când a început criza, preţurile trebuiau să scadă drastic. Până în vara anului 2009, apartamentul nostru din Pantelimon ar fi trebuit să ajungă la 30 - 40.000 de euro.
Piaţa trebuia să se mişte, să se facă tranzacţii, se se consume restanţele de plată, adică să se însănătoşească. Dar sentimentul pieţei rezidenţialelor a fost altul.
Sentimentul acesta al unei pieţe este format din sentimentele principalilor actori ai ei. Pe piaţa rezidenţialelor din România, actorii erau milioanele de deţinători de apartamente vechi, despre care aveau (aşa cum au şi acum) o părere prea bună.
Exagerat de bună. Iar acum au o părere şi mai bună, după ce faţadele blocurilor au fost făcute să pară ca noi. Aşa că preţul a scăzut cam cu 15% - 20%, cel mult.
Rezultatul a fost că, pe fondul crizei, adică al lipsei banilor, s-a produs un blocaj al tranzacţiilor. Creditele ipotecare şi imobiliare neperformante au fost executate de bănci, care au devenit mari proprietari de rezidenţiale. Cum sunt şi acum.
Am continuat să navigăm astfel, în nonsens, până prin 2010. Atunci, preţurile ar fi trebuit să crească, pentru că am ieşit treptat din criză. Vabinetul Boc a fost unul responsabil.
Nu au crescut. Sentimentul proprietarilor era negativ. La fel au stat lucrurile până în mai 2012, pentru că oamenii credeau că e criză. Ţineau de preţ, îl măriseră puţin, dar erau pesimişti.
Apoi, la fel de absurd, a venit punctul de inflexiune: schimbarea Cabinetului MRU cu Cabinetul Ponta. Într-o lună, au început să crească preţurile şi să se facă tranzacţii imobiliare mai multe. Explicaţia: românii s-au gândit astfel:
Iar au venit cei de la PSD la putere, iar o ducem bine şi sunt bani!
Aceasta înseamnă lipsă de educaţie financiară.
