Gazetele, grijulii cu morala publică, au explicat că termenul cu pricina înseamnă „picior“ dar că, întrucât „oo“ se citește în engleză „u“, la urechile copiilor a ajuns ceva ce nu ar fi trebuit să audă. Presa a mai relatat că mama revoltată e „potentă financiar“ și că, de aceea, direcțiunea școlii a muștruluit-o pe biata profesoară în cancelarie. Inspectoratul a confirmat că există o astfel de plângere. Deci, nu e o glumă.
Românii au reputația că învață ușor limbi străine. O observau și călătorii străini care ne-au vizitat cu multe veacuri în urmă. Un anume Erasmus Heinrich Schneider von Weismantel, ajuns pe plaiuri moldovenești pe la 1713, spunea că a dat peste „un neam aplecat spre toate relele“, întrucât nu părea să aibă „nici organizare bună, nici armament bun, nici bani, nici conducători și nici subordonați destoinici“. În ciuda acestor deficiențe, continua vizitatorul, românii au totuși „o îndemânare înnăscută de a-și putea însuși și ceva bun“, mai precis: „acestor oameni nu le vine greu să învețe limbi străine, numai să nu le lipsească o îndrumare bună“. Percepția că „suntem buni la limbi străine“ a rămas, dar ceva pare să se fi schimbat.
E vorba, mai întâi, despre părinți. Buclucul creat de mama elevului din Cluj vădește faptul că rolul familiei în școala românească e unul cu totul special. Exceptând „fondul clasei“, consultarea părinților e cvasi-inexistentă. Ei sunt siliți de diriginți să fie un fel de sponsori ai școlii în care le învață odraslele și, pe această bază, se consideră îndreptățiți să le poruncească profesorilor. Indiferent dacă sunt alfabetizați sau nu.
Mai e ceva de care trebuie să ținem seama. Am realizat-o citind reacția lui Neculai Constantin Munteanu la incidentul petrecut în Cluj. Jurnalistul Europei Libere a povestit o glumă pe care a făcut-o, la începutul anilor optzeci, în momentul în care politicianul britanic Michael Foot a fost ales în fruntea laburiștilor. Știrea a fost citită la microfonul postului, întrucât NCM a ținut să își „exprime speranța că Michael îl va vizita pe Ceaușescu și românii își vor exprima entuziasmul strigând Ceaușescu-Michael Foot […] Succesul a fost grandios și ascultătorii noștri, dragii de ei, au înțeles exact ce-am vrut să spun Și era lucru mare să zici […] de nouă ori, cu reluări cu tot, Ceaușescu-Michael Foot“.
Ei, da, se pare că azi ne lipsesc nu doar cunoștințele de engleză ale părinților, ci și ironia și umorul comentatorilor. De fapt, acestea sunt și ele semnul unui anumit nivel de educație.
