Ceea ce era oricum vizibil – marele eșec al sistemului educațional pentru jumătate dintre elevii acestei țări, subfinanțarea, blocarea mecanismelor de finanțare eficientă, care să permită intervenții de calitate și sistemice pentru fiecare copil și școală din această țară – este acum explicit pus pe masa noastră, a tuturor: educația NU ESTE O PRIORITATE în această țară.
Nimic nu e gata, nimic nu este funcțional, totul a rămas într-o lungă listă de TO DO-uri dintr-o agendă ministerială, așteptând vremuri mai bune, contexte mai favorabile, acorduri politice și, îngăduiți-mi, dispariția fizică a unor oameni cu nume și prenume din sistem.
În timp ce sănătatea ne este amenințată și prin urmare ne vom preocupa de supraviețuire și securitate, cu atât mai puțin ne vom aloca resursele pentru scopuri înalte precum reușita școlară, achiziția de competențe, eficiență educațională, alfabetizare funcțională și avansată în domenii variate etc. etc.
Și, desigur, tocmai acest fapt ne va conduce spre a deveni victime sigure ale propriului sistem ineficient de educație. Pentru că doar competențele și dezvoltarea noastră, învățarea, conduc spre progres, inovație, soluții și mecanisme de rezolvare a problemelor critice.
Dar aici nu este despre politici educaționale și nici despre piramida lui Maslow; am putea comenta însă că primul nivel ocupă acum cam jumătate din toată aria piramidei (sic!), înghesuind în jumătatea de sus celelalte niveluri la care ne vom mai întoarce probabil într-un an, doi, zece... sau cine știe când.
Așteptarea mea este ca sistemele sociale, tehnologice, economice să fie mai sofisticate acum și crizele să poată fi gestionate mai eficient după lecțiile ultimelor decenii din ultimul secol. Deși un sistem sofisticat poate fi și greoi, prăbușindu-se sub propria complexitate. Dacă sunteți mai informați în aceste domenii, contribuiți, vă rog, la câteva scenarii care să aducă mai multă predictibilitate.
Aici este despre anul 2020 și școală
Un prim comentariu este că noi asociem foarte mult școala cu învățarea. Școala de masă are o istorie relativ scurtă în țara noastră, iar mai bine de jumătate de timp a petrecut-o sub comunism, deci fără multe alte opțiuni de învățare. Dacă școala = învățare și școala = experiență negativă, eșec, emoții negative, insucces, atunci, învățarea = experiență negativă, emoții negative.
Când copiii noștri încheie școala (într-o supra tensiune dată de presiunea familiei și școlii pentru ”trecerea„ examenelor, nu pentru reușita învățării!), nu mai vor să audă de învățare. Pentru că învățare = școală și cine ar dori să se întoarcă într-un loc din care a așteptat să scape, ani la rând?
Sigur, nu e generalizabil, știu un număr considerabil de profesori care se străduiesc autentic să facă din școală o experiență pozitivă și un număr semnificativ de elevi care au învățat eficient în parcursul lor educațional.
Dar sper că sunteți de acord că sunt încă foarte puțini cei din această categorie. Dacă mintea ta funcționează diferit, dacă ai înclinații variate și nu ești un intelectual pur, cu un super sistem de sprijin acasă (părinți, meditații), sistemul educațional de masă nu prea e pentru tine.
Așadar, învățarea = școală, dar învățarea înseamnă mult mai multe contexte prin care noi și copiii noștri ne dezvoltăm capacități și competențe. Acasă, în familie, la țară, în parcuri și pe stradă, în alte tipuri de ”școală” (before-uri și after-uri, meditații, cluburi și cercuri, ONG-uri cu programe educaționale ș.a.), prin voluntariat și implicare civică, socială, călătorii, mobilități educaționale, proiecte variate din domenii diverse... iată tot atâta școală, de mai bună calitate, mai liberă și mai orientată în funcție de nevoi.
Cu puțin efort, ne putem găsi ghizi și mentori care să ne sprijine voit, motivat, profesionist (!!) în eforturile noastre de învățare. Cu puțin efort, ne putem organiza viața și programul astfel încât învățarea = dezvoltarea să fie parte din rutina zilnică. Și uneori – de cele mai multe ori! - nu ne trebuie 7 ore pe zi.
Al doilea comentariu este despre învățarea când școala nu este disponibilă.
Peste tot în lume este pandemie. Nu s-a oprit lumea în loc, dar da, unele lucruri nu ne mai sunt accesibile: ieșirea afară, mersul la școală, vacanțele, călătoriile, interacțiunile. Ne agităm pentru că ne-a afectat rutinele, modurile ”de a fi” întărite în mintea noastră ca modele comportamentale fixe, cu consum mic de energie. Acum, e greu.
Dar cel mai greu este să înțelegem binele pe care ni-l face acest timp: să vedem cu ochiul liber că nimic nu ne lipsește de fapt sau că totul este dispensabil. Inclusiv școala și rutinele ei fixe: predarea nesfârșită și plicticoasă, pereții goi sau prea plini, relațiile intra-școală disfuncționale și inegale, puteri discreționare și disproporționat alocate, evaluarea greșită și, deseori, inutilă, pentru că nu produce efecte și schimbări.
Și toate acestea sunt setate și reproduse nesfârșit în cadre instituționale și puternic formalizate, cu reglementări minuțioase, ce duc la consecințe serioase (?!), mai ales pentru adulți.
Iată ce se întâmplă când dăm jos pereții școlilor, când porțile se deschid larg și o lume întreagă apare în ecranul computerului: facem ore cu părinții în clase, ne izbim frontal de lipsa de participare a elevilor la ore, dintr-o dată suntem pe „mute” și cu camerele oprite, dintr-o dată apar în clasă numai 10 din cei 30 de elevi și, dintr-o dată, vedem profesori cărora nu le pasă și nu apar la treabă. Nu știu, nu pot,... nu vor.
Nu vor, pentru că angajamentele lor primare sunt în altă parte. Și până acum nu au fost puși în situația de a și le confirma pe cele luate față de profesia didactică, față de elevi și față de școală.
Cu toate acestea, suntem în anul 2020 și învățarea e peste tot: la televizor, pe internet, între membrii familiei, în curte, la bloc și pe balcon. Descoperim cât de mult am limitat învățarea = că ea aparține numai școlii și că numai acolo e îndreptățită să existe.
Democratizarea învățării a dus la democratizarea școlilor, la înțelegerea spațiului școlar ca urmând proceselor de învățare, și nu invers. Școala ar putea – ar trebui! - să ia orice formă, după nevoia de învățare. Doar că atunci când toți ne-am născut și am experimentat un singur fel de școală, avem impresia că școala nu poate arăta decât după reprezentarea din mintea mea, după experiența mea.
Atât de neputincios sunt în intelectul meu, că nu pot avea deschiderea de a construi o altă reprezentare, să creez un alt construct – alimentat, acum, de opțiuni, de posibilități, de exemple, de studii și cercetări, de realități care se întâmplă, simultan, peste tot în lume. Lumea e așa și nu se poate schimba.
Cât de penibili putem fi? Cât de ipocriți în modul în care promovăm schimbarea, reformele, promisiunile de transformare și de mai bine? Nu, nu cum o promovăm – asta e simplu. Cum o susținem, cum suntem parte din schimbare, cum influențăm aspectele critice, fundamentale pentru schimbare. Pârghiile. Și încă n-am vorbit despre valori.
Și dintr-o dată, lumea s-a schimbat. Ce să vezi. Dintr-o dată, e posibil să nu mai mergi la școală un întreg semestru. Să nu dai teze. Să nu fie ore. Să nu te asculte cineva. Să nu mai pui note și să accepți că poți să dai un examen în vacanță, la toamnă sau niciodată. Ce să vezi.
Viața merge înainte și fără școală. Copiii vor împlini ani și vor trece în ani școlari următori pentru că viața nu stă pe loc. ȘI NICI ÎNVĂȚAREA. Așa e, nu mai învață copiii după curriculumul oficial, dar învață după cel neoficial – care tare ne-a mai lipsit! Învață să gătească, să facă ceva curat, să planteze, să se documenteze, să intre pe o platformă, să își organizeze timpul de lucru, să comunice cu părinții, cu frații, cu bunicii.
Învață să aibă răbdare. Învață despre ei – ce pot, ce știu, cum sunt, cât pot. Învață despre necunoscut, incertitudini, despre fapte bune și eroi, despre neputințe și vulnerabilități omenești, despre timp și despre greșeli. Învață implicit și învață explicit – alături de profesorii lor preocupați care alocă timp pentru întâlniri online, alături de părinți, de colegi, de noi toți.
Învață cum n-au mai învățat ei niciodată. România învață. Că nu întotdeauna este despre școală, fetișul nostru educațional, că nu despre școală a fost vorba în tot acest timp; ci despre copii și învățarea lor. Și chiar despre... învățarea noastră.
Final. Neapoteotic
Școala e gata pe anul acesta. Școala ca proces, școala ca instituție așa cum a fost până acum.
Să mă explic: pentru a lua decizii, pentru a face raționamente și evaluări, bazate pe dovezi și informații, avem nevoie de repere, de criterii de analiză, de principii directoare. Cu siguranță, un principiu important este acum ”sănătatea și siguranța” – cine poate garanta siguranța elevilor întorși la școală? Școli insalubre, cu igienă precară, cu mopuri murdare, cu toalete stricate, cu educație pentru igienă cvasi-inexistentă și cu responsabilități administrative neclare?
Un alt principiu, educațional de data asta, poate fi ”interesul superior al copilului” sau ”centrarea pe elev” și pe nevoile lui de învățare: m-ar interesa, ca sistem educațional, să pot asigura un continuum educațional, pentru că educația elevilor este importantă. Educația, atenție. Nu obligativități administrative de conformitate: să parcurgem materia; să punem note; să încheiem situația.
Învață elevii în perioada asta? O parte da, o parte nu. Învață, dar nu după curriculum. Învață, dar nu în moduri unitare. Învață, dar nu cu profesorii lor. Învață, dar sub multe alte forme și multe alte lucruri.
Învață, dar pe un alt parcurs educațional decât cel oficial și formal pentru că, simplu, acesta nu se poate întâmpla și cauza este obiectivă. Însă ce înseamnă interesul superior al copilului? Starea de bine? Echilibrul emoțional? Sănătatea? Să fie stimulați?
Să rămână în proces (procesul de învățare, desigur)? Să progreseze? E important să fie definit acest criteriu, ce semnificații formulează și ce implicații atrage după sine.
Așadar, pornind de la cele 2 criterii, scenariul pe care îl cadrez poate fi:
1) Online cât se poate până la final de mai, atenție la echitate cât se poate, și apoi o etapă de închidere situații școlare și vacanță.
Ar fi nevoie de structurat 3-4 categorii de situații cu moduri de lucru subsecvente:
A) tehnologie și internet existente, profesori activați;
B) tehnologie și internet existente, profesorii nu sunt online;
C) nu există tehnologie și nici internet; profesori disponibili;
D) nu există tehnologie și nici internet, profesori indisponibili.
Este doar o propunere.
2) Cursuri de recuperare și pregătire pt clasele terminale în iunie, pe grupe mai mici, examene în iulie la început sau în septembrie, în funcție de evoluția pandemiei. Școala începe în jur de 20 sept.
3) Până la final de decembrie 2020 se reia/recuperează/ materia de semestrul 2.
4) Din ian-feb 2021 se intră pe curriculumul din anul școlar 2020-2021. Înseamnă un decalaj total de 3-4 luni, se poate recupera, curriculumul e organizat în spirală, se pot relua, aprofunda tematici, competențe sunt finalități macro, care necesită o abordare pe termen lung.
5) Pe perioada vacanței, tabere sau școli de vară pentru copiii din zonele dezavantajate, în condiții controlate de siguranță și igienă. Între timp, vom avea mai multe informații despre virus și comportamentul său, precum și despre măsurile care pot ajuta continuarea în siguranță a activităților sociale, de interacțiune.
6) Sprijinul profesorilor care nu știu/nu pot/nu vor. La nivel de școli. Comunități de învățare pentru profesori. Lecții cu copiii maxim 2 pe zi, maxim 3 pentru vârstele mai mari, reorganizare orar la nivel de școală/profesori/clase.
7) Suport social pentru copiii defavorizați – că au hrană, condiții de viață. Că pot fi vizitați și pot avea loc interacțiuni sociale pentru educația lor cu voluntari și organizații care cunosc și au în evidență acești copii/familii. Program special de recuperare și remediere la reluarea școlii.
8) Suport tehnic pentru copiii care nu au computere/internet/acces online.
9) Învățare din mers – asta la adulți. Ce funcționează, accelerat, ce nu funcționează sau foarte greu, sprijinit. Înseamnă rețea funcțională și comunicare. Înseamnă atitudine și discurs de suport și acțiune concretă. Înseamnă să dai drumul blocajelor, să tai ce nu merge și să încerci un drum nou.
Înseamnă să te consulți, să întrebi – pentru că nimeni nu este expert în educație pe timp de pandemie, nu ni s-a întâmplat și nu scrie în ”manualul de zbor” (dacă era vreo unul pe undeva). Toți suntem buni în ceva, să ne punem la masă și să facem împreună ce știe fiecare mai bine. (dar oare știm ce știm? Și... știm ce nu știm? Și... avem puterea de a recunoaște că este ooookey să nu știm prea multe într-o situație de acest tip?).
În caz că am uitat, să ne aducem aminte: elevul este în centrul educației. Iar acum elevii au nevoie de 1) stare de bine – fizică, emoțională; 2) activitate cognitivă și stimulare educațională adecvate la situație și context, precum și la posibilitățile lor acționale; 3) comunicare și conectare – cu colegii, cu profesorii; 4) predictibilitate – nu este posibilă, pe baza evoluției evenimentelor; 5) informare și scenarii posibile care să atenueze fricile, îngrijorările și scenariile nerealiste și panicarde.
Toate celelalte se organizează și ajustează în funcție de aceste principii directoare. Acestea, altele. Dar principiile și criterii de judecată ne ajută să formulăm planuri și scenarii de acțiune și ne ajută să le și punem în practică până la capăt.
_________________
Oana Moșoiu este lector universitar, doctor în Științele Educației, consultant în designul și evaluarea programelor în domeniul educației și coordonator a numeroase programe de formare a cadrelor didactice.
