Unele critici converg spre vina de a nu fi luat în calcul această situație generată de pandemie. Românul, și aici nu mă refer doar la corpul profesoral, și-a găsit o nouă preocupare: să dea cu pietre în Ministerul Educației. Imediat apar spectatori care, învăluiți de frustrări personale, asistă satisfăcuți la aruncatul cu pietre. Mai mult, oferă muniție din arsenalul propriu, ca să contribuie direct la actul menționat.
Pentru exemplificare, reiterez câteva vini găsite echipei ministeriale extrase dintr-un amplu material de atac direct la persoană:
1. „…. Pe mine mă interesează că un mare număr de copii nu dispun de mijloacele necesare învățării la distanță. Tabletele mult promise sunt bune pentru video call, dar pentru redactarea unor teme, referate, prezentări...nu prea. Pentru acestea este nevoie de unități PC sau de laptop. În plus e nevoie de o multifuncțională…” Modest, nu-i așa?! Ce să mai zicem de subiectul „un număr” la singular și de predicatul „nu dispun” la plural, combinate de autor în textul de mai sus.
2. „…Nu văd de ce ar trebui să știu eu să folosesc platforme educaționale, să creez jocuri și activități interactive online, atâta timp cât eu la școală/grădiniță NU AM nicio dotare de secol XXI…” O stare de fapt, reală, dar imputabilă tuturor politicienilor și partenerilor educaționali, și, mai ales, fără nicio scuză legată de autoperfecționare.
3. „…Astăzi aflu că ministresa mea a avut o videoconferință cu învățătorii din Sibiu. Sehr schön! De ce nu cu cei din Vaslui? Sau cu cei din Tulcea? Sau cu cei din Teleorman? Sau cu cei din Suceava?...” O remarcă insinuantă, total nerelevantă. Dacă faci permutări între denumirile județelor, propoziția rămâne la aceeași valoare de adevăr, excluzând, desigur, Sehr schön! România din care vine autorul e deconspirată de această intervenție și e întărită de o alta: „…Într-un interviu acordat la Realitatea (Dacă nu e DIGI, e Realitatea) aflu că părintele trebuie să își dea acordul pentru calificativul/nota pe care profesorul îl/o acordă elevului…” Câtă frustrare! E clar că autorul are ceva cu aceste posturi tv și este telespectator al altora, știm noi care. Și încă ceva. Există în ultima vreme moda de a folosi, la feminin, substantivele care denumesc funcții pentru care norma recomandă doar forma de masculin. A se vedea: „ministră”, „ministresă”. Dacă e vorba de ignoranță, ar fi bine să se revizuiască starea de fapt. Dacă se vizează vreo atitudine ironică, e bine să ne uităm cu băgare de seamă în ograda lui Caragiale sau a lui Eugen Ionesco. Dacă am avea puțină inteligență, am înțelege că atitudinea ironică e o moștenire culturală care ne obligă. Cine încalcă cele două condiții punctate mai sus e candidat sigur la ridicol. Cât despre sarcinile atribuite doamnei ministru de a ne asigura calculatoare, multifuncționale etc. m-aș opri puțin asupra condiției intelectualului care, în mod clar, ar trebui să aibă în habitatul lui ceva cărți sau vreun computer ori un smartphone și chiar un certificat ECDL.
4. „…Acum, acasă lucrez pe echipamentele mele, curentul meu, netul meu…” În toată lumea profesorii au în aceste momente o astfel de… pagubă. Nu cred că în vreo țară se mai plânge cineva de asta. De ce nu cerem și bani pentru hainele pe care le purtăm în fața elevilor sau pentru pingelitul pantofilor?!
5.„… Când o să înțeleagă toți miniștri și toți trepădușii din minister că elementul cheie al sistemului este corpul profesoral? Când o să se înțeleagă că pentru a cere trebuie mai întâi să dai? Ca să îmi ceri să fac lecții pe calitate la distanță, în mediul virtual, ar fi trebuit să mă pregătești…” Cum vă spuneam, o vină este și că nu au prevăzut pandemia. Alta, că nu au găsit resurse de combatere a ignoranței, căci până la urmă omul cât trăiește învață! Mă limitez aici, pentru că aș fi ridicol să comentez absurdul.
6. „…Mai sunt aproape patru luni până în septembrie. Ai luat măsuri sau vreo decizie care să mă asigure pe mine și pe părinți că în noul an școlar vom avea 10-12 copii în clasă? Te-ai asigurat că vei avea destui profesori sau, măcar ai idee de unde vei lua acei profesori?Ai căutat sau măcar ai un plan pentru suplimentarea spațiilor școlare în condițiile în care vei avea mai multe, mult mai multe clase?...”
Patru luni nu sunt patru zile, și nici patru săptămâni. Ce poate spune un reprezentant al ministerului, în acest moment, decât că sunt preocupări pentru ca anul școlar următor să decurgă în condiții noi, adaptate?! Mesajul textului de mai sus e altul: „Vei avea nevoie de noi, dragă ministerule, așa buni sau răi cum suntem. Alții n-ai de unde lua”. Nu m-aș baza pe asta! Prevăd, pentru „situații de avarie”, dezvoltarea unui sistem homeschooling online, unde un grup restrâns de profesori dedicați să se adreseze unui număr foarte mare de elevi. Iar atunci, e posibil să se facă chiar restructurări, dragă autorule!.
Autorul articolului, Cătălin Osiceanu, este profesor de matematică la Școala Gimnazială „Grigorie Ghica Voievod" din București.
