Protestele cunoscute sub numele de „primăvară arabă” s-au răspândit rapid în Orientul Mijlociu și Africa de Nord în urmă cu 10 ani, provocate parțial de moartea din ianuarie 2011 a lui Mohamed Bouazizi, un vânzător ambulant tunisian. Bouazizi s-a incendiat într-un act suicidar menit să fie o sfidare împotriva establishmentului, iar gestul său a aprins flăcările fervorii revoluționare în regiune.

Dar, dacă primele zile ale primăverii arabe au fost definite de speranță, entuziasm și indignare, ulterior, demonstrațiile în masă din multe țări au fost înăbușite prin represiuni brutale, iar statele s-au confruntat cu un aflux de interese și luptători străini, precum și cu războaie civile, murdărind moștenirea revoltei pan-arabe pentru democrație.

La un deceniu după auto-jertfirea lui Bouazizi, Newsweek aruncă o privire asupra unora dintre țările cele mai afectate de primăvara arabă și examinează unde se află astăzi.

Tunisia

Zine El Abidine Ben Ali, pe atunci președinte al Tunisiei, a fost forțat să demisioneze și să fugă în Arabia Saudită la doar 10 zile după moartea lui Bouazizi, ceea ce a marcat un punct de cotitură după seria de proteste care durau de o lună împotriva politicilor guvernamentale și a corupției, învinuite pentru șomaj ridicat, calitatea redusă a vieții și puține libertăți politice.

Ben Ali a folosit inițial forțele de securitate pentru a înăbuși revolta populară care a ucis aproximativ 300 de oameni. În ciuda demonstrației de forță, nu a putut să stăpânească disensiunea în creștere la nivel național.

O demonstrație în Tunisia pe 10 decembrie 2020, pentru victimele încălcărilor drepturilor omului din țară

Înlăturarea sa a marcat o victorie timpurie pentru cetățenii sătui, care au răsturnat un lider ce rezista de multă vreme, unul care a ajuns la putere înlăturându-l pe președintele bolnav Habib Bourguiba în 1987.

Ben Ali, care avea să moară în exil în septembrie 2019, a fost succedat la început de președintele Legislativului, Fouad Mebazaa, conform protocolului. Moncef Marzouki a fost ales ulterior președintele țării de către un organism interimar însărcinat cu revizuirea constituției Tunisiei.

A condus până în 2014, când a pierdut alegerile în fața lui Beji Caid Essebsi, care a fost prim-ministru după căderea lui Ben Ali. Essebsi a murit în funcție în iulie 2019, iar Kais Saied conduce în prezent țara după ce a câștigat votul național mai târziu în acel an.

În timp ce mulți văd Tunisia ca un model relativ de succes al primăverii arabe, țara se confruntă în continuare cu provocări economice exacerbate de pandemia COVID-19 în curs de desfășurare, precum și cu probleme de securitate, inclusiv cu prezența unui grup militant al Statului Islamic (ISIS) care a determinat o stare de urgență, prelungită, de cinci ani.

Egipt

La două săptămâni după ce Ben Ali a ieșit din Tunisia, Egiptul a fost zguduit de demonstrații masive, marșuri și acțiuni de ocupare a unor spații publice, conduse în mare parte de tinerii țării, care au cerut demisia președintelui Hosni Mubarak, care era în fruntea țării din 1981.

Tulburările au fost inspirate de acuzații similare cu cele din Tunisia, privind nedreptățile cauzate de stat și neglijare a poporului. După săptămâni de ciocniri violente și peste 800 de persoane ucise, potrivit unei estimări, Mubarak a fost nevoit să demisioneze în februarie 2011.

El a preluat puterea în Egipt după ce președintele de atunci, Anwar Sadat, a fost asasinat într-un îndrăzneț atac islamist din 1981, comis de soldați care au rupt rândurile într-o paradă militară și au atacat standul unde stătea.

Mubarak a fost rănit în atac. El a rămas la putere 30 de ani, dar a fost arestat la scurt timp după demisia sa din 2011. A fost achitat în cele din urmă în 2017.

Mubarak a fost succedat de Mohammed Morsi, membru al Frăției Musulmane, organizație interzisă anterior, care a câștigat alegerile din 2012. Scrutinul din acel an a fost considerat ca prima luptă electorală strânsă și reală din istoria țării.

Hosni Mubarak din Egipt

Încercările lui Morsi de a consolida puterea prezidențială și de a schimba sistemul laic de guvernare al Egiptului cu unul islamist l-au îndepărtat rapid de mari părți ale societății și din puternica armată egipteană.

La aniversarea a unui an de la alegerea sa, s-a confruntat cu proteste în masă la fel de mari sau chiar mai mari decât cele care l-au răsturnat pe predecesorul său. În cele din urmă, armata a organizat o lovitură de stat împotriva sa în iulie 2013.

Un an mai târziu, a avut loc un alt vot național care l-a adus la putere pe fostul ministru al Apărării Abdel-Fattah el-Sissi, care conduce până în ziua de azi țara, cu un regim pe care mulți îl consideră o revenire la stăpânirea militară.

Administrația Sissi s-a străduit să remodeleze economia afectată a Egiptului, în timp ce multe nemulțumiri privind libertățile civile rămân nerezolvate.

Țara s-a confruntat, de asemenea, cu atacuri mortale la apogeul creșterii regionale a ISIS și încă se confruntă cu o prezență continuă din partea grupului în Peninsula Sinai.

Totuși, problemele sale de securitate nu se compară cu cele din alte națiuni aflate în conflict, cum ar fi Libia vecină.

Libia

În perioada în care Mubarak era aproape să demisioneze în Egipt, proteste anti-guvernamentale rar văzute în Libia au început în cel de-al doilea oraș al țării, Benghazi.

Muammar el-Gaddafi, care a condus din diferite funcții din 1969, a ordonat forțelor sale de securitate să suprime rebeliunea armată, care s-a răspândit pe măsură ce puterile occidentale au încurajat eforturile de a-l înlătura, invocând încălcările drepturilor omului.

„Mulți libieni au sărbătorit
moartea lui Gaddafi, dar
fricțiunile dintre facțiuni
au crescut rapid, creând
diviziuni profunde care
au dus la război civil“

Întrucât Libia a intrat într-un război civil complet, Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a votat în martie 2011 să impună sancțiuni lui Gaddafi și cercului său de apropiați și să impună o zonă interzisă pentru zboruri.

Statele Unite, Canada, Franța, Regatul Unit și alte câteva state membre NATO au lansat o campanie de bombardament care a paralizat forțele guvernamentale libiene și a oferit opoziției un avantaj. Atacurile aeriene au vizat în cele din urmă chiar convoiul lui Gaddafi, ducând la capturarea și executarea acestuia la fața locului, de către rebeli.

Mulți libieni au sărbătorit moartea lui Gaddafi, dar fricțiunile dintre facțiunile insurecției au crescut rapid, creând diviziuni profunde care au dus în 2014 la un război civil ce continuă în prezent.

Conflictul opune în principal guvernul de uniune națională recunoscut de către ONU, aflat la
Tripoli, și Camera Reprezentanților din Tobruk, condusă militar de feldmarșalul Khalifa Haftar, care a preluat controlul teritoriului controlat anterior de forțele islamiste care luptau la rândul lor pentru putere.

Libia, Muammar el-Gaddafi

Conflictul a căpătat o anvergură internațională, căci Turcia și Qatar sprijină Guvernul Acordului Național pe de o parte, iar Emiratele Arabe Unite, Egiptul, Franța și companiile militare private susținute de Rusia, pe de altă parte, îl ajută pe Khalifa Haftar.

Libia rămâne împărțită, Haftar controlând încă o mare parte a țării, în ciuda eșecurilor recente din campania sa de a cuceri capitala. Libienii au un nivel de trai mai scăzut decât atunci când a început războiul.

Campania condusă de NATO împotriva lui Gaddafi a avut efecte durabile. Rusia și-a exprimat indignarea față de politica externă a SUA în regiune, deoarece a căutat asigurări că rezoluțiile Consiliului de Securitate al ONU nu vor fi precursoarele unei intervenții.

Siria

Furia rusă față de modul în care SUA și aliații săi occidentali au gestionat Libia au modelat strategia Moscovei în Siria, unde proteste importante împotriva autoritarismului s-au transformat în conflicte armate și apoi în război civil în 2011.

Când puterile occidentale s-au adresat Consiliului de Securitate al ONU pentru a da undă verde intervenției, Rusia și China și-au exercitat, de data asta, dreptul de veto, oferind astfel o linie de salvare președintelui sirian Bashar al-Assad.

În 2000, Assad i-a succedat la conducerea Siriei tatălui său, Hafez al-Assad, care condusese țara timp de 30 de ani. Cu sprijinul direct din Iran și Rusia, el a consolidat ceea ce a devenit o jumătate de secol de când familia sa domină Siria.

Assad a rezistat unui război care a ucis aproximativ jumătate de milion de oameni și a dus la refugierea a milioane de persoane, luptând împotriva unor grupări susținute inclusiv de Statele Unite și de aliații săi regionali, precum și de ISIS.

Guvernul a recâștigat controlul asupra majorității țării, dar aproximativ o treime a rămas în mâinile unei miliții autonome susținute de SUA, în majoritate kurdă, cunoscută sub numele de Forțele Democrate Siriene.

Cele două părți s-au străduit să se reconcilieze, în timp ce se confruntă cu creșterea unor forțe de opoziție siriene susținute de Turcia și de ISIS.

Solicitările pentru reforme împotriva brutalității poliției și în favoarea unor libertăți politice mai mari în Siria au fost înăbușite sub sunetele de mortiere și de atacuri aeriene.

Chiar dacă acum cea mai mare parte a conflictului este izolat în provincia Idlib, dominată de trupe jihadiste, criza financiară și sancțiunile internaționale au devastat o economie împinsă în pragul colapsului total din cauza COVID-19.

Yemen

Criza umanitară în curs de desfășurare din Siria se poate compara doar cu cea din Yemen, unde ceea ce părea a fi o victorie timpurie pentru democrație s-a transformat într-un dezastru în toate sensurile cuvântului.

La începutul anului 2011, protestele au crescut în statul din sud-vestul Peninsulei Arabe, inspirându-se din evenimentele din Tunisia și Egipt. Soldații au fost trimiși să rupă mitingurile, la ordinele președintelui Ali Abdullah Saleh, care a condus Yemenul de Nord din 1978 și ulterior țara unificată în 1990.

Consiliul de cooperare din Golf, format din șase națiuni, a încercat să medieze o soluție pentru a opri vărsarea de sânge, stabilind în cele din urmă plecarea supravegheată și exilul lui
Saleh în Arabia Saudită, în 2012.

Vicepreședintele Abed Rabbo Mansour Hadi a preluat puterea, în urma alegerilor din acel an, dar problemele Yemenului s-au multiplicat doar.

Ansar Allah, mișcarea musulmană șiită zaidi, sau Houthi, a continuat să avanseze spre capitală, în timp ce grupurile militante islamiste sunnite precum Al-Qaeda și ISIS au intensificat atacurile și au continuat protestele anti-guvernamentale.

Ansar Allah a preluat controlul deplin al capitalei la începutul anului 2015, forțându-l pe Hadi să se mute în orașul sudic Aden.

O coaliție condusă de Arabia Saudită a intervenit militar, acuzând rebelii că sunt un front pentru Iran. SUA, care au acuzat la rândul său pe Ansar Allah că primește tehnologie de rachetă de la Teheran, oferă sprijin coaliției conduse de Arabia Saudită, ignorând preocupările legate de drepturile omului în rândul parlamentarilor din Washington.

Pe măsură ce facțiunile războinice din Yemen continuă să lupte, schimbând uneori alianțe și despărțindu-se, a urmat un impas relativ, care a lăsat Ansar Allah încă în controlul Sanaa. 

Între timp, bolile și malnutriția continuă să omoare zeci de cetățeni zilnic, aducând numărul total al victimelor războiului din Yemen la aproape de 250.000 de persoane.

În altă parte

Aproape toate cele 22 de națiuni ale Ligii Arabe s-au confruntat cu demonstrații de diferite grade de intensitate la începutul anilor 2010.

Bahrain, o națiune musulmană șiită majoritară, condusă de o monarhie musulmană sunnită, a reușit în mare măsură să anuleze violent o revoltă realizată cu sprijinul Arabiei Saudite și al Emiratelor Arabe Unite.

„Primele zile ale
primăverii arabe
au fost definite de
speranță, entuziasm
și indignare“

Algeria, Iordania și Oman au implementat unele reforme ca răspuns la cererile protestatarilor, în timp ce alte națiuni, inclusiv Libanul, Irakul și Sudanul, au avut unele demonstrații de stradă, dar nu s-au confruntat cu tulburări majore până la sfârșitul deceniului.

Cu multă furie, incertitudine și frustrare rămase nerezolvate în întreaga regiune, expresia popularizată de mișcarea din primăvară arabă, „oamenii vor căderea regimului”, poate fi auzită în continuare la mitinguri, deoarece cetățenii își riscă viața și membrele pentru a contesta autoritatea - acum pe deplin conștienți de prețul plătit de cei care au intrat în tulburările din ultimul deceniu în încercarea lor de a lupta pentru o societate mai corectă și mai liberă. 

PRAGUL LIBERTĂȚII Protestatari în Piața Tahrir din Cairo în timpul demonstrațiilor împotriva președintelui egiptean Mohammed Morsi, în noiembrie 2012