Cum se spălau domnitorii din Evul Mediu? Poate că v-ați întrebat, măcar cu o „jumătate de gând”, cum procedau, de exemplu, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș ori Mihai Viteazul atunci când se confruntau cu fireștile nevoi fiziologice și cum arăta, în general, igiena lor corporală. Paradoxal, s-ar putea ca situația, în cazul lor, să fi arătat chiar un pic mai bine decât a capetelor încoronate din puternicele regate și imperii occidentale.
Cum se spălau domnitorii din Evul Mediu? Hârtia igienică a apărut abia în secolul al XIX-lea
De-a lungul istoriei, obiceiurile locale și climatul au dictat adesea modul în care era efectuată igiena legată de nevoile fiziologice firești.
Ierarhia socială a avut, de asemenea, un impact asupra obiceiurilor de toaletă. Ceea ce este clar este că oamenii din toate perioadele de timp au folosit o varietate de instrumente și materiale naturale pentru a se curăța.
Citește și: Când au apărut lingurile în Țările Române? Constantin Brâncoveanu le-a inclus în zestrea fiicei sale
În cele mai vechi timpuri, ștergerea cu pietre și alte materiale naturale și clătirea cu apă sau zăpadă erau obișnuite. În alte părţi ale lumii, oameni apelau la coji de nucă de cocos, zăpadă, muşchi de pe copaci, iarbă, frunze de porumb, chiar şi lână.
„Cel mai faimos exemplu de „hârtie igienică” antică provine din lumea romană și din povestea lui Seneca despre gladiatorul care s-a sinucis intrând într-o toaletă și băgându-și în gât buretele comun pe un băț”, spune Erica Rowan, arheolog de mediu și lector de arheologie clasică la Universitatea din Londra, conform history.com.
Este posibil ca bureții atașați unui băț lung, cunoscuți sub numele de „tersorium”, să fi fost folosiți o singură dată sau curățați într-o găleată cu oțet sau apă sărată și reutilizați sau este posibil să fi fost folosiți mai degrabă ca perii de toaletă decât ca hârtie igienică.
Impresionantele ruine ale „Termelor lui Caracalla” din Roma - Foto: ulysses.travel
Pe lângă buretele comun, greco-romanii foloseau și mușchi sau frunze și bucăți de ceramică cunoscute sub numele de „pessoi” pentru a se curăța.
Este posibil ca bucățile de pessoi să fi început ca „ostraca”, adică bucăți de ceramică sparte pe care erau adesea inscripționate numele dușmanilor - un mod proverbial de a murdări adversarii.
Mici fragmente de pânză găsite într-un canal din Herculaneum, Italia, unul dintre orașele îngropate de erupția Muntelui Vezuviu în 79 d.Hr., ar fi putut fi folosite ca o altă formă de hârtie igienică. Totuși, există dubii în privința adevăratului scop al acestora.
„Pânza era făcută manual în antichitate, așa că folosirea pânzei pentru a te șterge la fund ar fi fost o activitate destul de decadentă. Este echivalentul folosirii celei mai moi și mai scumpe cârpe din trei straturi din zilele noastre”, a mai explicat Rowan.
În 1992, arheologii au descoperit bastoane de igienă vechi de 2 000 de ani, cunoscute sub numele de salaka, cechou și chugi, în latrinele de la Xuanquanzhi, o fostă bază militară a dinastiei Han din China care exista de-a lungul Drumului Mătăsii.
Citește și: Când au apărut furculițele în Țările Române? Ludovic al XIV-lea le credea „unelte ale diavolului”
Instrumentele, tăiate din bambus și alt lemn, semănau cu niște spatule. Capetele erau învelite în pânză și conțineau urme conservate ale folosirii lor.
Deși hârtia își are originea în China în secolul al II-lea î.Hr., prima utilizare înregistrată a hârtiei pentru curățenie datează din secolul al VI-lea d.Hr., în China medievală, descoperită în textele savantului Yen Chih-Thui.
Bățul cu un burete atașat la un capăt, numit „tersorium”, folosit de romani la toaletă - Foto: arhiva
În 589 d.Hr., acesta scria: „Hârtia pe care există citate sau comentarii din cele cinci clasice sau numele înțelepților, nu îndrăznesc să o folosesc în scopuri de toaletă”.
Până la începutul secolului al XIV-lea, chinezii produceau hârtie igienică în proporție de 10 milioane de pachete de 1 000 până la 10 000 de coli pe an. În 1393, mii de foi de hârtie parfumată au fost, de asemenea, produse pentru familia imperială a împăratului Hongwu.
Dar, de la grecii și mai ales romanii antici, care aveau un adevărat cult pentru curățenie, construind băi publice nu doar în orașele Imperiului, ci și prin toate zonele cucerite - una dintre cele mai faimoase fiind „termele lui Caracalla” din Roma - acesta fiind unul din semnele de civilizare a acelui teritoriu, alături de drumuri și de apeducte, Europa a plonjat în mizeria de nedescris a Evului Mediu.
Oamenii nu mai aveau acelaşi respect pentru apă, lenea, ignoranţa, superstiţiile şi dogmele religioase făcând adevărate dezastre în ceea ce priveşte păstrarea curăţeniei.
Citește și: Cine a fost domnitorul care a făcut Craiova capitala Țării Românești? E îngropat în Herson, Ucraina
„Mizeria din cetăţile medievale ale Europei a produs molime care decimau sate, oraşe. Totul, de la igiena precară. Ca o paralelă, în lumea arabă, erau mult mai curaţi.
Erau nevoiţi chiar să se spele, deoarece resturile rămase cu nisipul puteau produce răni deschise apoi dădeau în septicemie şi mureau”, este de părere istoricul Daniel Costache, directorul Muzeului Județean Buzău, potrivit adevarul.ro.
Spălatul corpului şi parfumarea acestuia au fost puternic condamnate de Biserica papală, care nu vedea în acest act decât invitaţia la desfrâu sexual.
În plus, medicii acelor vremuri recomandau oamenilor să nu se spele, susținând că stratul de mizerie adunat peste piele împiedică microbii să intre în organism.
Rezultatul a fost că până și marile capete încoronate ale Europei emanau un miros pestilențial. Practic, nobilimea Evului Mediu nu se atingea de apă decât, vrând-nevrând, la botez și, eventual, dacă erau prinși pe-afară de vreo ploaie.
Mai târziu, s-a instituit, totuși, obiceiul spălatului anual, în luna mai, înainte de venira perioadei călduroase a verii.
Un caz celebru în acest sens este cel al regelui Henric al IV-lea al Franței, care a domnit între 1589-1610, și care, pe lângă faptul că puţea, era cunoscut că îşi schimba vestimentaţia o dată pe săptămână. Alți monarhi îşi mai schimbau cămăşile o dată pe zi, dar nu şi pantalonii.
Există chiar o anecdotă faimoasă, tot despre Henric al IV-lea. Se pune că a doua lui soție ar fi leşinat efectiv în noaptea nunţii din cauza mirosurilor pe care le emana regele, care era și un vânător pasionat care parcurgea kilometri întregi pe cal şi transpira foarte mult.
Regele Henric al IV-lea al Franței - Foto: arhiva
„Povestea asta cu igiena personală provine cumva de la îndoctrinarea religioasă. Anume, creştinismul acesta pe care îl cunoaştem în Evul Mediu condamnă curăţarea trupului, condamnă parfumarea trupului, pentru că ar face invitaţia la desfrâu sexual.
Pe de altă parte, este o ruşine şi un păcat de moarte să te araţi gol în faţa lui Dumnezeu, chiar dacă eşti singur în duş”, a mai adăugat Costache.
Cetăţile medievale care astăzi atrag turiştii erau odinioară uriaşe haznale, locuri infecte, unde mirosurile de urină şi fecale se amestecau cu cele ale cadavrelor de animale.
În apa din jurul cetăţii erau aruncate hoituri de animale şi rămăşiţele victimelor execuţiilor publice, iar în interiorul cetăţii atât oamenii cât şi animalele de povară îşi făceau nevoile public.
Cei mai înstăriţi aveau un soi de toaletă, care însemna de fapt un vas, cel mai probabil o putină acoperită, prevăzută cu o gaură, pe care aristocratul se aşeza pentru a urina şi defeca. Conţinutul acestor recipiente era aruncat apoi pe fereastră.
Dar, probabil cel mai șocant exempu este chiar cel al „Regelui-Soare”, Ludovic al XIV-lea al Franței, care a domnit între 1643-1715. Deși a ridicat strălucitorul Palat de la Versailles, ce impresionează și azi prin luxul și opulența sa orbitoare, nu a dotat impresioanta construcție nici măcar cu o toaletă.
Citește și: De ce n-a mâncat Mihai Viteazul cartofi? Când a fost cultivată leguma în Europa, prima oară?
Lucrurile nu erau deloc diferite în Țările Române, mizeria fiind la ea acasă și în târgurile pincipatelor. Chiar dacă domnii și boierii erau „dotați” cu oale de noapte prevăzute cu anumite ierburi înmiresmate, resturile erau arungate tot pe geam ori duse de către slujitori în gropi menajere.
„În ceea ce priveşte locul unde mergeau la budă, aşa cum sunt descoperirile de la Complexul Brâncovenesc, erau folosite celebrele oale de noapte, până în secolele 17 şi 18, chiar început de 19, potrivit altor documente.
Oala de noapte putea fi prevăzută cu anumite ierburi parfumate şi care se arunca pe geam. Despre locuri speciale de mers la budă, haznale, WC-uri în spatele curţii, ca acum, la ţară, nu avem dovezi ale existenţei lor.
Interesant este că sunt anumite gropi menajere descoperite pentru perioada medievală, unde abundă materiile fecale pe lângă curţile boiereşti şi complexele voievodale.
Nu ştim însă în ce măsură avem de-a face cu o budă, aşa cum ştim astăzi, la curte, dar cel mai probabil este o groapă menajeră unde servitorii se duceau şi le aruncau stăpânilor resturile fecale”, a mai spus istoricul Daniel Costache.
Pentru curățare, după satisfacerea nevoilor fiziologice. domnitorii și boierii foloseau frunze sau piei de miel.
Domnitorii și boierii din Țările Române nu aveau o viață prea „înmiresmată” în privința igienei corporale - Foto: historia.ro
„Evident, hârtie igienică nu exista şi prin urmare foloseau plante şi ierburi, iar pe de altă parte, boierii din această parte a sud-estului Europei cumpărau piei de miel pe care le foloseau în scopul ăsta. Le spălau şi le foloseau în mod repetat.
Cu toate acestea, se pare că în estul bătrânului continent, oamenii ar fi fost mai preocupaţi de curăţenie decât cei din Europa occidentală. Ăn plus, istoricii au mai remarcat că ţăranii luau contact cu apa mai des decât aristocraţii.
„Există nişte documente de la Radu cel Frumos şi de la principele Mircea, fiul lui Mihnea Turcitul, cum că cei doi domnitor aveau planificate în cheltuieli cumpărarea de săpun şi de parfumuri.
Interesant este că cei din păturile inferioare se pare că stăteau mai bine la capitolul curăţenie corporală. În mediul rural, dacă poţi să vorbeşti de rural şi urban în evul mediu românesc, oamenii erau un pic mai în regulă, în sensul că ţăranii obişnuiau să se spele în apele râurilor şi pâraielor, în special în perioada de vară când era perioada muncilor agricole.
Era imposibil ca după muncile grele, care produceau mâncărimi de piele, transpiraţie, să nu dea o mână de apă pe ei”, a mai explicat istoricu buzoian, conform sursei citate.
În privința igienei dentare, lucrurile stăteau similar, ceastă noțiune nefiind cunoscută pe atunci. De aceea, pentru că nimeni nu se spăla pe dinţi, în jurul vârstei de 25 de ani, majoritatea oamenilor erau deja ştirbi sau sufereau de grave infecţii dentare.
În Evul Mediu timpuriu exista totuşi obiceiul ca cei bogaţi să-şi clătească gura cu apă, iar tinerii căsătoriţi, înainte de noaptea nunţii, obişnuiau să mestece frunze de mentă, salvie sau cuişoare, pentru a mai diminua din mirosul pestilenţial al gurii.
„Dacă în Evul Mediu occidental avem atestat acest obicei, ştim câteva cazuri şi pentru evul mediu românesc când tinerii consumau anumite plante pentru a nu le mai mirosi gura.
La 20, 25 de ani rămâneau ştirbi şi sufereau de numeroase boli de dantură. Un om de 25 de ani, în evul mediu, era deja bătrân, speranţa de viaţă fiind foarte mică, şi iarăşi în conexiune cu igiena precară”, a mai spus Daniel Costache.
Revenind la hârtia igienică, cea modernă, diponibilă în comerț, a apărut abia în 1857, când Joseph Gayetty din New York a comercializat o „hârtie medicinală pentru chiuveta cu apă”, vândută în pachete de 500 de coli la prețul de 50 de cenți.
Produsul nu era făcut chiar din hârtie, ci din ingrediente vegetale, îmbibate cu extract de aloe vera. Foiţele respective se vindeau ca medicament, căci Gayetty le considera capabile să prevină hemoroizii.
Citește și: Ce însemna „Io” din titulatura domnitorilor Țărilor Române? Care voievod a folosit-o primul?
Însă produsul nu a avut succes în vânzări, pentru că oamenilor le era ruşine să ceară hârtie igienică la magazin sau farmacie, căci pe atunci mersul la toaletă era tabu
Tocmai de aceea, se spune că adevăraţii inventatori ai hârtiei igienice moderne sunt fraţii Scott, a căror variantă de hârtie igienică a avut mai mult succes. Lor le-a venit pentru prima dată și ideea de a înfăşura hârtia igienică pe un cilindru, care pe atunci nu era găurit. Dar mai târziu s-au gândit şi la asta.
În anii 1880, oamenii şi-au dat seama că prin cilindrul gol al hârtiei igienice s-ar putea introduce un soi de suport, care să facă folosirea mai comodă.
Nu se mai știe cât de subţire era hârtia igienică în acele timpuri, dar abia în anii 1940 s-a inventat hârtia din două straturi, apropiată de cea de azi.
