De ce moneda națională se numește leu? Banii românești s-ar fi putut numi la fel de bine „români” sau „romanați”, dar istoria și, firește, oamenii, au impus denumirea cu care suntem atât de obișnuiți. Dar de unde vine această denumirea oarecum stranie pentru o țară europeană?
De ce moneda națională se numește leu? Ce erau „românii”, banii care ar fi putut să-l înlocuiască?
Mulți ne-am întrebat, măcar o dată, ce legătură are un leu, marele animanl de pe continentul african, „regele junglei”, cu România? De unde și până unde a ajuns acsta să dea numele monedei noastr naționale.
Ei bine, istoria leului românesc începe cu secolul al XVII-lea când în Principatele dunărene se foloseau mai multe monede, printre care și talerii olandezi, „löwenthaler”, care aveau gravat pe ei un leu.
Românii, ca de multe ori în istorie,pentru a simplifica și ușura comunicarea numelui acestuia, i-au spus generic „leu”.
Citește și: Rezervele valutare ale BNR au crescut la finalul anului trecut la 62.135.000.000 euro
Această monedă a fost folosită în Țările Române până în a doua jumătate a secolului XVIII şi chiar după ce talerul fusese scos din uz, el încă reprezenta o unitate de calcul imaginară sub numele de „leu”, la care se raportau toate preţurile în anii ce au urmat.
Ca fapt divers, trebuie menționat că și „leva”, moneda naţională a vecinilor noştri de peste Dunăre, bulgarii, în traducere înseamnă tot „leu”, indicând aceeaşi origine ca cea a leului românesc. În plus, tot de la löwenthaler, pronunțat „daler”, vine și denumirea monedei SUA, „dolar”, conform istorie-pe-scurt.ro.
Talerul olandez cu leul gravat pe el - Foto: istorie-pe-scurt.ro
Din cauza lipsei unor legi monetare bine definite, în Țările Române erau folosite - și în primele decenii ale secolului al XIX-lea, câteva zeci de tipuri de valută străină.
Printre acestea se afla și una austriacă, numită „zwanziger”, cunoscută la noi mai ales ca „șfanț”. De aici se trage și vechea expresie „nu am nici un șfanț” La noi era cunoscută drept sfanţul de argint, sau mai simplu, doar şfanţ.
O altă monedă populară era „paraua” otomană. Cunoscut expresie „nu face două parale” vine de la faptul că moneda avea o valoare redusă și era confecționată dintr-un material prost, astfel că o folosire intensă o tocea, iar monedele chiar se lipeau unele de altele.
Citește și: Moneda de 100 LEI care valorează o mică avere, lansată de BNR. Ce o face atât de valoroasă?
Dar, pe 16 septembrie 1835, leul devine moneda oficială a Țării Românești, măsura aparținând domnitorului Alexandru Ghica, cu o valoare de 60 de parale. Totuși toate tranzactiile, taxele și impozitele se calculau în lei, dar se plăteau tot în monedă străină.
Pe de altă parte, în Moldova, domnitorul Mihail Sturdza, ar fi dorit, tot în 1835, să bată monedă, dar Imperiul Otoman, ca putere suzerană, nu ar fi acceptat ca un stat vasal să aibă propria monedă, deoarece ar fi fost un semn al independenţei.
După Unirea Principatelor de la 1859 şi Alexandru Ioan Cuza a tatonat cu ideea unei monede naţionale, dar din nou Înalta Poartă s-a opus.
Domnitorul Alexandru Ghica al Țării Românești - Foto: arhiva
Încă din primul an de domnie, Cuza l-a însărcinat pe consulul francez la Iaşi, Victor Place, să negocieze baterea unor monede româneşti la monetăria din Paris.
Acestea urmau să se numească „români”. Un român ar fi cântărit 5 grame de argint şi ar fi fost împărţit în 100 de „sutimi”, ca monedă divizionară, mai scrie sursa citată.
În schimb, scriitorul și omul politic Ion Heliade Rădulescu a propus numele de „romanat”, după modelul bizantin.
Deși proiectul nu a putut fi realizat, la 1860, s-a bătut totuşi o monedă de bronz de 5 parale, dar aceasta nu a circulat. În 1864, după ce Cuza a impus regimul său autoritar, chestiunea a fost reluată şi s-au bătut câteva monede de probă.
Este vorba de piesele de „5 sutimi”, care aveau pe avers efigia domnului şi inscripţia „Alecsandru Ioan I”. Ele nu au fost puse în circulaţie niciodată, dar o astfel de monedă poate fi văzută la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti.
Odată cu venirea în fruntea țării a princielui Carol I, prima Constituţie a ţării, cea din 1866, ignora complet problema suzeranităţii Imperiului Otoman asupra Principatelor, dovedind încă de atunci dorinţa statului român de a-şi căpăta independența.
Citește și: O bancnotă de 100 de lei cu Regele Carol I a fost lansată. Cât costă și ce valoare are?
O primă bătălie s-a dat prin intermediul politicii monetare. La 22 aprilie 1867 a fost stabilită ca monedă naţională tot „leul”.
Era o monedă bimetalică cu etalonul la 5 grame de argint sau 0,3226 grame de aur şi având 100 de diviziuni, numite „bani”, iar un leu echivala cu un franc francez.
Monedă de la 1881, din timpul lui Carol I - Foto: istorie-pe-scurt.ro
Monedele de 5, 10 şi 20 de lei erau din aur, iar cele de 1 şi 2 lei, precum şi cele de 50 de bani erau din argint. Până la înfiinţarea Monetăriei statului, în 1870, primele monede au fost bătute în Marea Britanie, la Birmingham și în Belgia, la Bruxelles.
Ministrul de finanțe de la acea vreme, Ion C. Brătianu, a început tratativele cu Poarta pentru ca aceasta să admită punerea efigiei domnitorului Carol I pe monedele de aur și argint ce urmau a fi emise.
Tratativele nu au dat roade, dar guvernul român a comandat monedele de aur de 20 de lei - faimosul „pol” foosit în expresii și azi - fără a ține seama de pretențiile Imperiului Otoman.
Aceste monede au fost puse în circulație în 1868, având efigia domnitorului și inscripția „Carol I domnitorul românilor”. Tirajul a fost de doar 200 de piese.
Dintre acestea, câteva zeci au fost zidite la temelia Castelului Peleş, iar altele au fost dăruite parlamentarilor, miniştrilor, unor diplomaţi străini, guvernului turc, familiei Hohenzollern de la Sigmaringen şi unor capete încoronate din Europa.
Imediat după emitere, a urmat protestul Porții, precum și al Austro-Ungariei, care considera titulatura domnului român periculoasă pentru siguranța Austro-Ungariei care stăpânea Transilvania și Bucovina.
Sub presiunea celor două Mari Puteri, monedele au fost retrase în 1870, când au fost bătute 5000 de monede din aur și 400.000 de argint, fără a cuprinde însă „semnul” menit să evidențieze suzeranitatea sultanului. Apoi, începând cu 1872, s-au bătut monede de 50 de bani, 1 leu și 2 lei fără ca Poarta să mai protesteze.
Dat „tatăl bacnotelor românești” a fost marele economist liberal Eugeniu Carada, capul limpede care s-a ocupat de tot ce înseamnă începuturile Băncii Naționale a României, de la legea de funcționare (17 – 29 aprilie 1880), până la construcția clădirii și fabricarea primelor bancnote.
În iulie 1880, de la Paris, el trimitea o epistolă în țară în care scria: „Am purces la demersurile necesare spre a asigura fabricarea hârtiei pentru biletele Băncii Naționale a României. Cea dintâi și cea mai importantă lucrare este fabricarea pânzelor, filigranul fiind astăzi aproape singură garanta reală a hârtiei fiduciare”, conform aceleiași surse.
De la Paris, Carada s-a întors cu un maldăr de bani. Banii României: 900.000 de bilete de 20 de lei, 300.000 de bilete de 100 de lei și 25.000 de bilete de 1.000 de lei.
Tot Carada a ales culoarea albastră a banilor, efigia împăratului Traian și personificarea României că mama în mijlocul fiilor ei. Toate acestea au fost desenate de pictorul francez Georges Duval, tocmit de același Carada, acolo, în Franța.
Bancnote românești cu puțin timp înainte de reforma monetară din 1947 - Foto: arhiva
Deși a condus BNR, practic, vreme de 30 de ani, Carada, care a redactat și textul Constituției de a 1866, nu a acceptat niciodată până la moartea sa, în 1910, funcția supremă, cea de guvernator.
Ulterior, în timpul Primului Război Mondial, leul românesc a căzut în mâinile armatelor germane, odată cu Bucureștiul și o bună parte din țară, la 6 decembrie 1916. Între 1917 și 1918, nemții au tipărit lei printr-o instituție financiară cu capital german: Banca Generală Română.
Refugiat la Iași cu Familia Regală și întregul guvern, Ministerul de Finanțe emite la 1917 cea mai mică bancnotă din lume, recunoscută că atare și de Cartea Recordurilor.
E vorba de bancnotă de 10 bani, cu efigia Regelui Ferdinand. Avea dimensiuni liliputane, de doar 27,5 x 38 de milimetri, ceea ce înseamnă că era cât un timbru poștal.
Trei decenii mai târziu, în 1947, când regimul comunist preluase aproape toate frâiele puterii în țară, a fost emisă bancnota cu cea mai mare valoare scriptică din istoria Băncii Naționale a României: cea de cinci milioane de lei.
În 1952 apare o nouă lege monetară și banii își schimbă din nou înfățișarea, iar un 1 leu nou este calculat la 20 de lei vechi.
Apar pe bancnote muncitorii, țăranii și personajele istorice care conveneau doctrinei comuniste, precum Tudor Vladimirescu (25 de lei) și Nicolae Bălcescu (100 de lei).
În 1966, BNR modifică designul bancnotelor și îl introduce și pe Alexandru Ioan Cuza pe „hârtia” de 50 de lei.
După Revoluție, între 1990 și 2003 se emit aproape an de an noi monede și bancnote. Ele pornesc de la 200 de lei - emise în 1992, cu chipul lui Grigore Antipa - și ajung la 1.000.000 de lei, emise în 2003, cu chipul lui Ioan Luca Caragiale.
În 1999, România devine prima țară din Europa care emite bani pe suport de plastic (polimer). Era vorba de bancnotele speciale de 2.000 de lei, emise cu ocazia eclipsei totale de soare.
La 1 iulie 2005, leul românesc a pierdut ultimele 4 zerouri, prin denominare la rata de 1 leu „nou” (simbol bancar: RON) pentru 10 000 lei „vechi” (ROL), fiind emise, firește, alte monede și bancnote.
Tehnologia a făcut ca, în ultimii ani, plățile și tranzacțiile online ori cu cardul să se înmulțească exponențial, unii specialiști prevestind, nu doar în România, sfârșitul, nu peste mult timp și nu doar la noi, al banilor fizici, reali.
Iar dacă țara noastră va trece, în viitoru apropiat, la moneda euro, acel moment va însemna un capăt de drum și pentru bătrânul nostru leu românesc.
