Vasile Miclea, din Șibot, e unul dintre ei.

După Revoluție, speranța că vom trăi mai bine și mai liberi era uriașă. Imediat, România a fost deturnată de pe acest drum. Venirea la putere a lui Ion Iliescu, mare comunist în timpul lui Ceaușescu și mineriada din 1990, vor închide România pentru mulți ani. Abia în momentul intrării României în UE, în 2007, granițele țării se vor deschide complet.

Anii 90 au fost crunți. Comunismul cu față umană se reinstalase. Investitorii străini erau opriți să vină în România, sub sloganul „nu ne vindem țara”. Inflația galopa. Fabricile dădeau sute de mii de oameni afară. Marile uzine ajungeau la fier vechi. Șomajul creștea galopant.

Citește și: Cei care au plecat

Nu s-a întâmplat nimic bun

„Prima idee să plec am avut-o imediat după Revoluție. Am așteptat să se întâmple ceva, dar nu s-o întâmplat. Vasile Miclea trăiește la Atena de 30 de ani. El este unul dintre sutele de mii de români (milioane??), împins să fugă din țară, la începutul anilor ‘90.

Aceasta este povestea lui.

Am avut speranțe de mai bine, dar rezultatul a fost altul. Trebuia să fac ceva, pentru că mă dăduseră în șomaj de la fabrica din orașul Cugir (de armament și mașini de spălat n.red., județul Alba). 

Eram proaspăt însurat și trebuia să îmi întrețin familia. Șomajul era de mizerie, în câteva zile, banii erau gata.

Mi-am luat un tractor, dar nu se putea trăi nici din agricultură. Altă alternativă nu aveam decât să plec din țară“, îmi zice Vasile, în curtea casei părintești.

Simpatia de care s-a bucurat România în Occident s-a stins după mineriade. Granițele s-au închis. „Îmi puneam problema unde să merg.

În Vest era greu să trec, așa că am ales să fug în Grecia, unde se ajungea mai ușor. Cu risc mai mic și cu bani mai puțini.

Era mai tentant în Italia, puteai câștiga acolo mai mulți bani, dar se ajungea mult mai greu“, continuă bărbatul.

Cătușe la granița cu Grecia

Era sfârșitul anului 1993. Drumul trecea prin Serbia, continua prin Macedonia, cu destinația finală Atena, Grecia.

„La sfârșitul lui ’93 am fugit prima dată. Auzisem de călăuzele care te treceau ilegal frontiera pentru o sumă de bani.

Important era să aduni suma asta de bani. Mi-a cerut 300 de mărci. Eu aveam salariu vreo 50 de mărci pe lună, nu îmi ajungeau.

Am găsit o călăuză care era la început și avea nevoie de reclamă și pretenții mai mici. A fost de acord să îi plătesc după ce ajung la greci și mă angajez.

În Serbia am intrat ușor, pretextând că făceam micul comerț de frontieră. Un comerciant mi-a dat niște bagaje și am zis că vând și eu lucruri, dincolo, la sârbi.

Am ajuns până la 80 de kilometri de frontiera cu Macedonia. De acolo, am luat un taxi care ne-a dus pe fâșia de graniță dintre Serbia și Macedonia.

Ca să trecem dintr-o țară în alta, trebuia să mergem vreo 50 de kilometri pe jos. Am zis să îi facem în două nopți.

În prima noapte, am mers 25 de kilometri și ne-am oprit într-o baracă unde țineau mașini agricole. Când ne odihneam, în timpul zilei, grănicerii au venit și ne-au găsit.

Ne-au luat cu cătușe, ne-au pus pe tren și ne-au dat interdicție în Grecia“, povește Vasile prima trecere.

Plecat ilegal, întors ilegal

După două săptămâni, a încercat iar.  „Singura noastră șansă era să facem trecerea frontierei într-o singură noapte.

Era jumătatea lui ianuarie. Am mers pe același traseu. Am mers prin zăpadă 50 de kilometri și am trecut pe jos granița dintre Macedonia și Grecia.

Călăuza se orienta după stâlpii de înaltă tensiune. Dimineața am ajuns într-un mic oraș din Grecia.

La Atena, când am ajuns, m-am dus la niște cunoscuți care plecaseră înaintea mea mai devreme. Aveau închiriată o casă. Îmi găsiseră deja de lucru“, continuă bărbatul.

Citește și: Iuliu Maniu, cel mai însemnat „fugar” de după instalarea comuniștilor

În Grecia, câștiga 40 de mărci pe zi. În România, 60 pe lună. În timp, învățând limba, a câștigat și mai bine. Ajunsese să muncească pentru un alt român, un inginer din Galați.    

Și, totuși, Vasile s-a întors în România după zece luni, cu gândul să își aducă soția în Grecia.

„Nu aveam acte, dar existau, deja, autocare care făceau curse Grecia – România de două ori pe săptămână. Eram însoțiți de cineva care avea relații.

La graniță s-au coborât toți grecii și am rămas eu și alți doi ca mine, în autocar, cu perdele trase. Am plătit 250 de mărci ca să ne treacă în România.

De obicei, cine se întorcea o făcea pe același drum. Ilegal“, zice Vasile.

Piatra din care sar scântei

Vasile s-a întors, tot singur, la Atena. A parcurs același drum ilegal Serbia – Macedonia - Grecia, ca prima oară. Soția l-a urmat după câteva luni, după două încercări.

Au trăit în Grecia, și-au făcut un rost, aveau slujbe tot mai bune. „Trecuseră deja patru ani de când nu ne văzuserăm copilul și era greu.

M-am întors în România cu soția, tot ilegal, și tot cu autocarul. La graniță, ne-au pus interdicție.

Cum nu am putut obține viză turistică, am zis să ne întoarcem prin vechiul sistem, ilegal, peste frontieră.

„Am mers 150 de kilometri pe jos, numai noaptea. Dormeam prin garnituri de tren părăsite, fără mâncare. Domnea legea junglei: cine nu rezista era abandonat“ - Vasile Miclea

În octombrie 1997, am plecat eu, cu nevasta și un prieten. Nu aveam călăuză. Pe traseul pe care mai fusesem, în urmă cu patru ani, se pusese pază. Ne-au prins grănicerii.

Când ne-au văzut, un câine a sărit la mine în piept, iar, de frică, grănicerul macedonean a tras cu pușca la 3-4 centimetri de călcâi.

Am văzut ieșind scântei din pietre. Ne-au ținut vreo două săptămâni la o unitate militară. Pe mine m-au legat cu cătușe și pe soție cu centura.

Ne-au escortat până la vama cu sârbii“, îmi explică Vasile.

Fumul trădător

După două săptămâni au încercat, iar, dar cu călăuză. „Urma să facem două săptămâni pe drum pentru a nu risca nimic. Era tot mai greu de trecut.

Am dormit două nopți pe unde am putut, în Serbia. Am trecut în Macedonia și acolo am așteptat șase zile până s-a format un grup.

Am trecut câmpurile desfundate cu un camion special - 6X6. Pentru că toți fumau, poliția din Macedonia s-a prins că ceva e în neregulă și ne-au luat ca din oală. Am stat două zile în arest și ne-au judecat la tribunal.

Am primit cinci ani de interdicție. Mai aveam cinci ani dinainte. După zece zile, am ajuns iar acasă“, este povestea celei de-a doua treceri consecutive nereușite.

Au mers 150 de kilometri pe jos.

Ultima oară nu au mai vrut să riște nimic. Au ales traseul cel mai greu. Au mers 150 de kilometri pe jos.

Mergeau numai noaptea, dormeau prin garnituri de tren părăsite, aproape fără mâncare. Pe dealurile dintre Serbia și Macedonia s-au adunat 100 de inși, români.

Dormeau în picioare sau pe nămeți. Domnea legea junglei: cine nu rezista era lăsat în urmă. Abandonat.

În Macedonia, au stat o zi întreagă numai în ploaie, de dimineața până seara, până când au putut pleca, din nou, la drum. Au reușit. 

Vasile a reușit și în Grecia. Și-a deschis o mică firmă de construcții, are copii și o viață tihnită.

„Nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi putut întâmpla dacă nu plecam. Mulți dintre colegii mei au plecat și ei afară. Puținii care au rămas se descurcă destul de greu. Nu am niciun regret“, încheie bărbatul care trăiește și azi la Atena.