Puține animale domestice au fost la fel de importante pentru omenire, precum caii. La început vânați pentru carne și oase, apoi domesticiți și folosiți la aratul pământului sau ca mijloc de transport, camarazi de nădejde în războaie, caii ne-au fost alături dintotdeauna.
Secretele animalului românesc care este foarte rezistent și nu se îmbolnăvește. Folosit în armată
Există peste 350 de rase de cai în lume, iar România are și ea câteva cu care se mândrește. Dintre acestea, însă, doar una este sută la sută autohtonă: calul huțul.
Huțulul este un cal care rezistă foarte bine la efort, nu este bolnăvicios și nici greu de întreținut, potrivit descoperă.ro. Nu sunt multe rase de cai care pot munci în condiții atât de dificile ca huțulul, în ciuda faptului că este un cal destul de mic, cu înălțimea medie între 1.40 m și 1,44 m.
Citește și: FOTO Un animal rar a fost surprins de jandarmii montani din Brașov: „O întâlnire remarcabilă”
Huțulul are forță, este robust, rezistent și ajutor de nădejde chiar și la temperaturi foarte scăzute. Caii huțuli au reușit să supraviețuiască până în zilele noastre cu ajutorul și dragostea unui mic număr de oameni inimoși.
Țara de Sus a Moldovei, cum o numeau răzeșii în vremea lui Ștefan cel Mare, sau Bucovina, cum este cunoscută în prezent, este cu siguranță una dintre cele mai frumoase regiuni istorice ale României de azi și din totdeauna.
Ținut deopotrivă de poveste și încă sălbatic, Bucovina adăpostește numeroase comori. Una dintre ele este fară îndoială, superbul cal huțul, singura rasa autentic românească, rasa arhaică, cu o vechime atât de mare încât se pierde în negura vremurilor.
Cine sunt huțulii?
Huţulii sunt cunoscuţi ca fiind un grup etnic ce a migrat din Galiţia în Bucovina şi în Maramureş. Modul liber de a trăi al huţulilor i-a impresionat de-a lungul timpului pe români. Huţulii sunt un grup etnic care trăieşte în Bucovina, Maramureş, Transcarpatia şi Pocuţia.
În judeţul Suceava, huţulii locuiesc în comunele din apropierea graniţei cu Ucraina, respectiv Breaza, Brodina, Izvoarele Sucevei, Moldova – Suliţa, Moldoviţa, Ulma şi Vatra Moldoviţei, în timp ce în Maramureş, huţulii şi-au dezvoltat comunităţi în comunele Bistra, Poienile de sub Munte, Repedea, Rona de Sus, Ruscova şi Vişeu de Sus.
Huţulii provin din Galiţia şi au părăsit teritoriul acestei regiuni pentru a migra în nordul Bucovinei din pricina birurilor, a serviciului militar care era greu şi lung ca durată, a problemelor economice, dar şi pentru că polonezii şi mai apoi austro-ungarii au încercat catolicizarea Galiţiei, huţulii fiind în exclusivitate ortodocşi.
Migraţia huţulilor din Galiţia în zona muntoasă a Bucovinei a început în anul 1786, când Bucovina a devenit parte a Imperiului Austro – Ungar. La început huţulii s-au ocupat cu păstoritul sau lucrau ca zilieri pe pământurile mănăstirilor. Imigraţia acestora a fost favorizată şi de faptul că, la sfârşitul secolului XVII, graniţa dintre Moldova şi Polonia a fost desfiinţată, potrivit drăgușanul.ro.
Citește și: FOTO Un animal rar a fost adus de Ceaușescu în România ca să-l vâneze. Coarnele lui costă și 3.000 €
Primele date statistice privind huţulii din Bucovina sunt de la începutul secolului al XVIII-lea, când în urma unui recensământ s-a constatat că, din cele 14.350 de familii existente la acea vreme în Bucovina, 11.099 erau de români, 1.261 de ruteni şi 1.112 de huţuli.
La începutul anilor 1900, s-a estimat că în Bucovina s-ar afla în jurul a 25.000 de huţuli. Multe dintre obiceiurile huţulilor s-au păstrat şi astăzi în satele din Bucovina.
Chiar dacă huţulii s-au declarat români la recensământ, tradiţiile lor s-au păstrat şi transmis din generaţie în generaţie. Cele mai importante tradiţii aduse de huţuli şi păstrate în Bucovina sunt încondeierea ouălor de Paşte şi împodobirea bradului de Crăciun.
Modul liber de viaţă al huţulilor s-a pierdut odată cu trecerea timpului, dezvoltarea societăţii bucovinene contribuind şi ea într-un fel sau altul la schimbarea felului în care aleg să trăiască huţulii. Aceştia i-au fascinat pe mai mulţi scriitori români care au remarcat etnia huţulă.
Unii specialiști cred că pe monumentele ridicate de împărații romani Domițian și Traian, animalele de povară folosite de daco-geți sunt caii huțuli. Ca un plus pentru puritatea, rezistența și robustețea acestui cal, trebuie menționat că, spre deosebire de marea majoritate a raselor de cai din lume, huțulul a fost foarte rar încrucișat cu cai din alte rase.
Pentru că erau nepretențioși și deosebit de rezistenți la efort și boli, caii de munte și de muncă ai bucovinenilor au atras imediat atenția autorităților austriece.
Erau folosiți de către armată
Astfel că, atunci când au ocupat Bucovina, austriecii au înființat, în 1788, centrul de selecție și creștere a cailor huțuli de la Lucina. În anul 1817, s-au mai construit, tot la Lucina, patru grajduri spațioase pentru herghelie, un grajd pentru caii de muncă și locuințe pentru personalul îngrijitor.
S-au făcut ulterior lucrări de amenajare a pășunilor, drenare a mlaștinilor, iar între anii 1846-1847, o unitate militară a construit primul drum care a făcut legătură între herghelia Lucina și comuna Moldova Suliță, pe valea Luncavei.
În anul 1856, colonelul austriac Martin von Hermann, primul salvator al huțulului, conștient de calitățile rasei, face un lobby eficient pentru huțul la superiorii săi.
Odată descoperiți de armata austriacă, caii huțuli fac istorie, fiind foarte apreciați în special de companiile de mitraliori, datorită abilităților excepționale de a se strecura pe potecile înguste și abrupte de munte, pe marginea prăpastiilor, dar și pentru că puteau căra o încărcătură deosebit de grea în spinare, nefiind nici pretențioși la hrănire.
Cai puternici
În scopul prezervării rasei, pasionații din cadrul acestei herghelii au înființat Federația Internațională a Huțulului (FIF), în anul 1994. Din toamna anului 2002 până în prezent, herghelia Lucina a trecut sub administrația Direcției Silvice Suceava, din cadrul Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva.
Rasa cailor huțuli poate că nu este la fel de zveltă și arătoasă precum a cailor pur sânge arabi sau Akhal Teke, dar compensează din plin prin calități genetice de invidiat, căci este una dintre cele mai bune rase de cai de munte din lume.
Practic, acești cai pot munci în condiții în care multe alte rase ar avea mari dificultăți să se țină pe picioare. Deși este o rasă mică de stătură, principalele calități sunt rezistența, forța și robustețea. Sunt cai vânjoși, cai tipici de munte, motiv pentru care au fost folosiți de diferite armate pentru transportul alimentelor, armamentului, munițiilor sau răniților.
Rezistă foarte bine la temperaturi scăzute, căci în aceste locuri, iarna se înregistrează frecvent temperaturi foarte scăzute, chiar sub minus 30 de grade Celsius.
Citește și: VIDEO Castor surprins în timp ce strănută de o cameră video, în Făgăraș: Specia dispăruse din țară
Sunt animale crescute de mii de ani pentru muncă grea de la munte. Dau randament maxim în condiții vitrege. Muncesc în frig mai bine decât orice alta rasă, căci au fost selecționați într-o regiune unde este zăpadă peste cinci luni din an și verile sunt răcoroase și ploioase.
Romanii și huțulii i-au folosit dintodeauna la tras căruță sau sania, precum și la căratul buștenilor din pădure, potrivit româniamisterioasă.ro.
Mai nou, herghelia din Lucina îi folosește și în activități de recreere și agrement pentru turiști, căci sunt niște cai foarte blânzi. Culoarea lor variază între murg, roib, negru și cenușiu-gălbui.
Au capete mari, urechi mici, gâturi scurte și musculoase, cu coame foarte bogate, iar picioarele sunt solide. Numai privindu-i, fară să le știi istoria, te duc cu gândul la un cal străvechi, care printr-o minune a supraviețuit până azi.
